Cetăţeanul şantajat

Discuţiile despre preţurile la gaz sunt o parte esenţială a circului politic, iar rezultatele lor, de obicei, afectează grav buzunarul cetăţeanului. În acest context, se obişnuieşte să se vorbească despre şantajul din partea Federaţiei Ruse, care ar încerca să ne impună agenda sa geopolitică. Bineînţeles, când este vorba despre satisfacerea cerinţelor unor organisme supranaţionale, cum ar fi Uniunea Europeană, dar şi Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, avem de a face cu ”recomandările partenerilor noştri internaţionali”. Indiferent, însă, de orientarea geopolitică a unui politician sau altul, se creează impresia că şantajul vine exclusiv de peste hotare.

În realitate, orice cetăţean e, într-o anumită măsură, şantajat de furnizorii de servicii monopoliste autohtone. De obicei, ultimele sunt oferite de stat, dar şi majoritatea ”privatizărilor”, mai ales în ţările ex-comuniste, nu reprezintă nimic altceva decât transferul unei feude în mâini private, cu ”legea” protejând inviolabilitatea monopolului. Legea naturii, însă, e că serviciile monopoliste devin tot mai scumpe, la o calitate tot mai scăzută. Acolo unde sunt probleme, descoperim monopoluri garantate de stat, bunăoară în sistemele de învăţământ, ordine publică şi jurisprudenţă, asigurare medicală, transport public etc. Cu totul altfel stau lucrurile în domenii în care predomină procesele de piaţă: calculatoare şi telefoane mobile, parfumuri, cravate etc.

Clientul serviciilor monopoliste nu poate pedepsi proasta calitate a serviciilor şi preţurile ridicate adresându-se la concurenţă. Tipic, în prima etapă a naţionalizării avem argumentul bunurilor publice. Piaţa liberă nu ar fi în stare să le producă în măsură suficientă pentru a acoperi necesităţile populaţiei, sau pluralismul întreprinderilor ar reprezenta un pericol pentru sănătatea şi viaţa consumatorilor. Dacă statul nu ar veghea dezinteresat asupra calităţii anumitor produse, am avea telefoane mobile care explodează sau hrană pentru bebeluşi cu alcool.

După ce publicul a fost convins să renunţe la libertatea antreprenorială în aceste domenii, mecanismul concurenţei a fost eliminat, iar noi am devenit dependenţi de serviciile monopoliste şi, bunăoară, în sectorul transportului public, apare faza de şantaj. Dacă nu am suporta sacrificii şi mai mari (preţuri sau impozite ridicate, raţionalizarea serviciilor), întregul sistem s-ar prăbuşi şi am rămâne cu totul fără căldură, electricitate, apă etc. Memoria istorică fiind deja ofuscată, graţie unui sistem şcolar care identifică succesul civilizaţional cu fortificarea statului, nu ne mai amintim că toate aceste servicii, cândva, în istoria europeană şi americană, au fost oferite de sectorul voluntar: începând cu spitalele de caritate pentru cei sărăci şi terminând cu salubrizarea unor oraşe întregi.

Conceptul bunurilor reprezintă o ”vacă sfântă” în discuţia publică, iar analizele economice asupra consistenţei argumentelor în favoarea serviciilor monopoliste sau comparaţiile istorice sunt fie ignorate, fie întâmpinate cu ironie sau condescendenţă. Într-adevăr, dacă o mare parte a generaţiei tinere din Europa deja pare să fi uitat de crimele comunismului şi de imposibilitatea edificării socialismului, ar fi prea mult să aşteptăm amintiri despre cum funcţionau, de pildă, şcolile private până în sec. XIX.

Deoarece învăţământul ”modern” pune mai mult accentul pe dezvoltarea ”emoţiilor” şi ”intuiţiei” între discipoli, multe inconsistenţe logice ale funcţionarilor trec neobservate. Întregul argument pentru ca aşa-numitele ”bunuri publice” să fie oferite de către un agent monopolist, datorită funcţiei lor vitale pentru societate, creează o dilema logică. Dacă în ţările socialiste nu a fost posibil de a crea produse destul de simple, lipsa şi calitatea proastă a acestora fiind mai degrabă regulă decât excepţie, cum am putea să ne aşteptăm ca aceeaşi instituţie să fie în stare să ne ofere servicii mult mai complexe, cum ar fi jurisprudenţa sau sănătatea? După cum spunea economistul american Lew Rockwell, ”cu cât un bun sau serviciu este mai indispensabil, cu atât e mai important ca statul să nu-l ofere”. Poate ar fi mai bine pentru cetăţeanul de rând ca statul să aibă mai multă grijă de produse de importanţă ”strategică”, cum ar fi fabricarea busturilor şi monumentelor, şi să le încredinţeze pe cele ”minore şi mondene”, cum ar fi apa şi transportul public, mecanismului de piaţă, care ne aprovizionează în continuare cu tot ce dorim. Or, şi fără un comisar pentru aprovizionarea supermarketurilor, rafturile acestora sunt mereu pline.

Gerhard Ohrband, lector  universitar

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. vlad

    Cand domnisoara X nu vrea sa se marite cu cavalerul Y , asta de pe urma,iubind-o cu adevarat, o iubeste destoinic si in continuare. DAR DACA y este FLECAR ,flecar ramane mereu si pretutindeni./ma refer la “drujba ” imbibata in sufletele multora, fortat si fareseec /

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *