Cerşesc. Un cardiolog şi puţină hemoglobină

Ieri-dimineaţă m-am trezit la ora cinci şi imediat mi-au răsărit ele în gând. Mă grăbeam spre aeroport, verificam în grabă dacă mi-am luat actele, umbrela, informaţia despre bilet, dar peste tot vedeam privirile lor. În drum spre Aeroport aproape că n-am schimbat o vorbă cu soţul, pentru că am vorbit în gând cu spitalul, cu ministerul, cu societatea civilă. Despre ele.

Germania m-a întâmpinat cu mult soare şi mulţi oameni relaxaţi. Calmul şi certitudinea sunt sentimente care pun imediat stăpânire pe tine când intri în vreun oraş modern din UE, dar eu nu mă puteam integra în acest tablou. Mi se strângea inima când îmi aminteam de ultimul lor apel telefonic. “Abia de respirăm. Abia de mergem. Aşa şi nu ne-a vizitat niciun cardiolog, chiar dacă îl cerem de câteva luni. Şi hemoglobina e tare joasă”.

Iau trenul spre centrul oraşului Munchen. Acceiaşi nemţi relaxaţi, citesc ziare sau navighează pe net cu mişcări leneşe de degete pe ecranele aparatelor electronice. Nemţii de rând arată bine. Ştiu că trăiesc mai mult decât cei mai longevivi moldoveni. Îmi vine să pornesc prin vagon să cerşesc puţină hemoglobină şi un cardiolog. Ştiu că au. Ştiu că pot. Dar ele sunt la Drochia, nu la Munchen. Ele au sistemul lor medical. Care nu le aude şi, deseori, se face că nu le vede.

Totuşi, nu m-am lansat cu cerşitul în trenul de la Munchen. Pentru că mă doare gura de cerşit la Chişinău. Şi mâinile mă dor. Dar cel mai mult mă dor deziluziile de plumb.

Este adevărat, de-a lungul vieţii, am cunoscut câţiva medici minunaţi. Prea buni ca profesionişti, care au demonstrat că sunt extrem de capabili să acţioneze nu doar ca medici, ci şi ca supraoameni. Cu câteva zile înainte ca tatăl meu să moară, spitalul ne informase că el e sănătos şi nu necesită internare. L-au internat la insistenţa noastră, după care au declarat că e prea grav şi e nevoie de multe preparate de sânge, dar frigiderul spitalului e gol. Era seara şi staţia de perfuzie nu ne mai primea. Sunam în derivă la toată lumea medicală şi cerşeam sânge. Refuzurile erau ca de plumb. La un moment dat, când eram în culmea disperării, am primit un apel telefonic. Vocea a spus că o cheamă Tamara, că îi place jurnalismul pe care îl fac şi că mă poate ajuta cu câteva pungi de plasmă şi de sânge. Nu era un criteriu adecvat, dar era un ajutor enorm. Când am ajuns cu plasma la spital, abia de am reuşit să îmi iau rămas bun de la tatăl meu. Era prea târziu. Dar gestul doamnei Tamara m-a făcut să cred în ajutor necondiţionat. M-am simţit şi eu obligată cumva să ajut necondiţionat necunoscuţi ajunşi la limită.

Ludmila şi Nicoleta Negură sunt două persoane unice în R. Moldova. O mamă şi o fiică, care sunt exemplu de curaj, de luptă şi de rezistenţă. De aproape un deceniu sunt ambele în hemodializă. Nimic nu poate fi mai obositor decât drumul făcut de două ori pe săptămână de la Drochia la Chişinău, pe arşiţă sau pe ger, ca să ajungă la dializor. Dar ele luptă, nu renunţă, chiar dacă au avut o mie de întâmplări care le-ar fi convins că li s-a dat o suferinţă prea mare şi că nu o mai pot căra atâta pe drumuri. Când le-am cunoscut, am înţeles că trebuie să procedez ca doamna Tamara. Şi am tot bătut pe la uşi. Deseori mi-au răspuns necunoscuţi generoşi, care le-au oferit de mâncare, de îmbrăcat şi de plătit autobuzul spre dializor pentru ele două.

Cu câteva săptămâni în urmă, Ludmila m-a sunat şi mi-a spus că respiră greu şi că ameţeşte. Mi-a spus că e atât de slăbită, încât o ajută micuţa Nicoleta să urce în autocar, ca să ajungă la dializor. Mâinile Nicoletei sunt fragile ca două chibrituri. Dar o ajută din răsputeri pe mama să ajuga la dializor, pentru că fără mama nu ar ajunge nici ea. De câteva săptâmâni telefonez şi scriu mesaje. La şeful Secţiei Hemodializă, la directorul Centrului Mamei şi Copilului, la Ministerul Sănătăţii, la societatea civilă, la oameni simpli, care ar putea cunoaşte pe cineva. Toţi mi-au promis, dar marţi-seara am înţeles că niciun cardiolog nu a consultat-o pe Ludmila şi că Nicoleta nu primeşte produse de hemoglobină, obligatorii pentru pacienţii aflaţi în hemodializă.

Astăzi, nu mai pot telefona pe la toţi cei care au promis să le acorde asistenţa medicală obligatorie de stat, pentru că imi pare că apelurile telefonice nu mai ajută în acest caz. A şi trebuit să plec pentru câteva zile din Moldova, ca să prezint un raport pe situaţia jurnalismului de investigaţie de la noi. Tot ce pot e să scriu acest text şi să sper că cineva dintre cei care îl vor citi va zice: avem un cardiolog, avem preparate de hemoglobină, avem o mână de ajutor pentru o mamă şi o fiică care nu mai au pe nimeni, dar care ne au pe noi – o societate responsabilă şi cu principii sănătoase.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *