Cei de care ne amintim o dată pe an
Pe 2 martie vor fi 20 de ani de la începerea conflictului armat de la Nistru. Televiziunile şi autoritățile publice s-au conformat rapid: emisiuni, sondaje, expoziţii. Însă, imediat ce această zi va trece, nimeni nu-şi va mai aminti de ea până la anul. Oamenii, încetul cu încetul, au început să uite cele întâmplate, iar unii tineri nici nu ştiu ce simbolizează 2 martie.
Au rămas puţini dintre cei care mai vor să vorbească despre timpurile de atunci, pentru că-i doare prea tare. Unii şi-au pierdut un braţ în luptă, alţii o persoană apropiată. Însă, cel mai grav e că şi-au pierdut încrederea: încrederea în Guvern, în putere, în dreptate, în adevăr, chiar şi în lupta pe care au dus-o. Ar putea fi număraţi pe degete cei care mai speră, care mai cred şi continuă să lupte, de data aceasta, însă, nu cu arma în mână, ci cu puterea cuvântului, care, în ziua de azi, nu prea are putere, pentru că nimeni nu-l mai ascultă. Am încetat să ascultăm, am încetat să auzim. Suntem surzi la gemetele combatanţilor noştri.
O dată pe an îşi amintesc autorităţile să dea medalii celor ce au luptat. O dată pe an îşi amintesc şi de cei căzuți pe câmpul de luptă. Dac-ar fi să se ridice din mormânt, cred că ar fi îngroziți de viața pe care o avem. Nu pentru asta au luptat ei, nu pentru prezentul pe care-l avem. Ei visau la un alt viitor pentru urmaşii lor. Deşi poporul a încetat să asculte trecutul şi să creadă în viitor, a încetat chiar să-şi trăiască prezentul, totuşi, nu cred că ar fi corect să-l învinuim că nu acționează, că este indiferent, că ar trebui să lupte sau să mai facă nu ştiu ce.
El a luptat, iar consecințele au fost grave, ce-i drept nu şi pentru cei care nu fac decât să înmâneze decorații. Înainte de a îndemna iarăşi la război, să ne amintim de mamele care şi-au pierdut copiii pe câmpul de luptă, de soțiile rămase văduve, de copiii rămaşi orfani şi care, până-n prezent, îi plâng pe cei plecați în lumea de apoi, care nu au fost mângâiați şi nici ajutați de cineva. Doar uneori li se dă câte o medalie, de parcă aceasta ar putea să-i înlocuiască pe cei ce nu s-au mai întors.
Olga Bulat
