Cei de care ne amintim o dată pe an

Pe 2 martie vor fi 20 de ani de la începerea conflictului armat de la Nistru. Televiziunile şi autoritățile publice s-au conformat rapid: emisiuni, sondaje, expoziţii. Însă, imediat ce această zi va trece, nimeni nu-şi va mai aminti de ea până la anul. Oamenii, încetul cu încetul, au început să uite cele întâmplate, iar unii tineri nici nu ştiu ce simbolizează 2 martie.

Au rămas puţini dintre cei care mai vor să vorbească despre timpurile de atunci, pentru că-i doare prea tare. Unii şi-au pierdut un braţ în luptă, alţii o persoană apropiată. Însă, cel mai grav e că şi-au pierdut încrederea: încrederea în Guvern, în putere, în dreptate, în adevăr, chiar şi în lupta pe care au dus-o. Ar putea fi număraţi pe degete cei care mai speră, care mai cred şi continuă să lupte, de data aceasta, însă, nu cu arma în mână, ci cu puterea cuvântului, care, în ziua de azi, nu prea are putere, pentru că nimeni nu-l mai ascultă. Am încetat să ascultăm, am încetat să auzim. Suntem surzi la gemetele combatanţilor noştri.

O dată pe an îşi amintesc autorităţile să dea medalii celor ce au luptat. O dată pe an îşi amintesc şi de cei căzuți pe câmpul de luptă. Dac-ar fi să se ridice din mormânt, cred că ar fi îngroziți de viața pe care o avem. Nu pentru asta au luptat ei, nu pentru prezentul pe care-l avem. Ei visau la un alt viitor pentru urmaşii lor. Deşi poporul a încetat să asculte trecutul şi să creadă în viitor, a încetat chiar să-şi trăiască prezentul, totuşi, nu cred că ar fi corect să-l învinuim că nu acționează, că este indiferent, că ar trebui să lupte sau să mai facă nu ştiu ce.

El a luptat, iar consecințele au fost grave, ce-i drept nu şi pentru cei care nu fac decât să înmâneze decorații. Înainte de a îndemna iarăşi la război, să ne amintim de mamele care şi-au pierdut copiii pe câmpul de luptă, de soțiile rămase văduve, de copiii rămaşi orfani şi care, până-n prezent, îi plâng pe cei plecați în lumea de apoi, care nu au fost mângâiați şi nici ajutați de cineva. Doar uneori li se dă câte o medalie, de parcă aceasta ar putea să-i înlocuiască pe cei ce nu s-au mai întors.

Olga Bulat

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. IVU-3

    ANUL 2012:
    DOSARELE RE-INTREGIRII DE LA NISTRU LA TISA ( III / 3 )
    ———————————————————————————————-
    DRAGOSTE DE LIBERTATE PâNA LA SACRIFICIUL SUPREM:
    AUTO-IMOLAREA !
    http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/analize-interviuri/4902-liviu-babe–eroul-martir-care-in-anul-1989-a-ars-in-numele-libertii-.html
    —————————————————————————-
    IN MEMORIAM:
    In anul 1989, pe 2 martie, Liviu Babeș / la 47 de ani /,
    maistru-electrician, s-a autoincendiat, s-a transformat într-o torță umană, în timp ce cobora pe Pârtia Bradul, din Brașov, având în mână un carton pe care scria “Stop Murder! (Opriți crimă) Brașov = Auschwitz”. După două ore de agonie petrecute la spital, Liviu Babeș avea să spună adio unei lumi în care el nu se mai regăsea,
    unei dictaturi monstruoase pe care el nu o mai suporta, dar cu speranța că gestul sau va avea un ecou internațional și ceva se va schimba
    în bine pentru românii de rând și familia să.

    Acum, la 23 de ani de când acest erou adevărat, Liviu Babeș,
    a plecat la cele veșnice să ne amintim cu pioșenie și adânc respect
    ca de unul care ne-a predat o lecție supremă de curaj,
    o lecție care ne pune la locul nostru,
    și anume acela de mai puțin curajoși.
    Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Liviu Babeș
    în Împărăția Sa Cerească! NU TE VOM UITA!
    / Un articol de Viorel Vintila /
    ———————————————————————
    N.B.
    Lista anti-comunistilor care si-au dat foc
    in semn de protest: / wikipedia /
    1.
    cehul Jan Palach, la 19 Ianuarie 1969,
    un student care și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 16 Ianuarie 1969 în semn de protest față de invazia Ceho-Slovaciei
    de către trupele comuniste ale Tratatului de la Varșovia.
    2.
    cehul Iosef Hlavaty, la 25 Ianuarie 1969
    3.
    studentul ceh Jan Zajíc, la 25 Februarie 1969
    4.
    cehul Evžen Plocek, la 9 Aprilie 1969, Jihlava
    5.
    Ryszard Siwiec din Polonia, la 3 Septembrie 1968
    6.
    Sándor Bauer din Ungaria, 20 Ianuarie 1969
    7.
    ungurul Marton Moyses din România, la 13 Februarie 1970
    8.
    un tânar de 19 ani, Romas Kalanta din Lituania, la 15 mai 1972,
    urmat de alti 13 conationali:
    – V. Stonys din Varėna la 29 Mai,
    – A. Andriuškevičius din Kaunas la 3 Iunie,
    – Zališauskas la 10 Iunie,
    – Juozapas Baracevičius din Šiauliai la 22 Iunie, etc.
    9.
    soldatul Antanas Kalinauskas din Lituania, 10 August 1976
    11.
    pastorul est-german Oskar Brüsewitz, la 22 August 1976
    12.
    Oleksa Hirnyk din Ucraina, la 13 Februarie 1978
    13.
    Vytautas Vičiulis din Lituania, la 2 Martie 1989
    14.
    Stanislovas Žemaitis din Lituania, la 26 Aprilie 1990
    15.
    Rimantas Daugintis din Lituania, la 9 Mai 1990

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *