Cedări mari cu „paşi mici”

Nu se limpeziseră încă apele la Nistru, după vizita scandaloasă a emisarului lui Putin pentru Transnistria, D. Rogozin, că acestea au fost din nou tulburate, acum două zile, în urma vizitei la Chişinău şi Tiraspol a ministrului german de externe, Frank-Walter Steinmeier, preşedintele în exerciţiu al OSCE

Moscova era cât pe ce să-și suspende, acum o săptămână, relaţiile diplomatice cu R. Moldova. Până la urmă, oficialităţile ruse au decis să se limiteze, cel puţin în aparenţă, la un război mediatic. Presa rusă a lansat, începând cu 21 iulie, mai multe atacuri propagandistice la adresa autorităţilor de la Chişinău, toate supărările pornind de la decizia Guvernului Filip de a marca, concomitent, din 2017, în R. Moldova, Ziua Europei şi Ziua Victoriei, care, până la urmă, semnifică acelaşi lucru: sfârşit de război, început de pace. Care-i problema? În primul rând, decizia nu e un moft al guvernului. Din 1950, în Europa, această zi se sărbătoreşte ca Zi a Păcii şi Unităţii. În rândul doi, decizia vine ca urmare a unei iniţiative a unui grup de deputaţi, care au avut şi ei o motivaţie, şi anume, că din momentul în care R. Moldova aspiră la UE, să sărbătorească şi ea, alături de toată comunitatea europeană, Ziua Europei, fără a anula (deşi era cazul) Ziua Victoriei în R. Moldova, aşa după cum au rămas obişnuinţele din anii sovietici. Şi, în al treilea rând, R. Moldova nu mai este o republică unională, în care deciziile Chişinăului să fie girate de Moscova. Era, desigur, mult mai logic (că Moscova, oricum, a făcut fum), dacă se mergea până la capăt în acest subiect. Adică, din momentul în care s-a aprobat sărbătorirea Zilei Europei pe 9 mai, să se fi decis, în spiritul aceleiaşi tradiţii europene, sărbătorirea Zilei Victoriei asupra fascismului pe 8 mai, aşa după cum a fost în realitate, după cum o face toată Europa şi toată lumea care a fost implicată în acel război, nu doar Rusia, care şi peste 70 de ani insistă să-şi atribuie, în exclusivitate, victoria în cel de-al Doilea Război Mondial. Să fie clar: pentru noi nu este totuna când sărbătorim sfârşitul războiului, pe 8 sau pe 9 mai, pentru că 8 mai înseamnă biruinţa, în plan mai larg, a forţelor aliate în cel de-al Doilea Război Mondial, iar 9 mai, conform postulatelor istoriografiei sovietice, este „biruinţa poporului sovietic în marele război pentru apărarea patriei”. Căre-i patrii? Uniunea Sovietică. Cine şi-a atribuit succesiunea URSS? Rusia post-sovietică. Şi atunci, ce mai avem noi cu 9 mai, în tradiţia lui sovietică, dacă în fosta URSS statutul nostru a fost unul de teritoriu ocupat (Pactul Molotov-Ribbentrop), iar moldovenii au fost în acest război carne de tun, acoperire în prima linie de foc pentru Armata Sovietică… Întrebare: ce e mai logic să sărbătorim pe 9 mai, Ziua Victoriei (ocupaţiei) în spiritul ei sovietic sau Ziua Păcii şi Unităţii în Europa (Ziua Europei)? Pe reţelele de socializare, în săptămâna de la 21 iulie încoace, mai multă lume a reacţionat extrem de dur şi categoric la atacurile presei ruse la adresa deciziei guvernului. „Ziua în care Rusia sărbătoreşte victoria asupra fascismului a însemnat pentru alte popoare începerea ocupaţiei sovietice. E şi cazul finlandezilor din Karelia, românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, polonezilor, slovacilor, letonilor, lituanienilor, estonienilor şi nu doar. Probabil, singurul popor din lume care are motiv să sărbătorească aşa ceva pe 9 Mai va rămâne poporul rus. Ceilalţi, „învinşi” sau „învingători”, nu pot sărbători o victorie mare cât o… ocupaţie”, scria pe unul din site-uri cineva care îşi zice Vlad Ştefan. Pentru noi, de fapt, războiul doi mondial continuă şi azi. El nu s-a încheiat nici pe 9 mai 1945, aşa după cum vrea Rusia să ne convingă şi să ne impună să sărbătorim Ziua Victoriei alături de ea, şi nici pe 27 august 1991 – Ziua Independenţei. Războiul doi mondial continuă prin Războiul de la Nistru, din 1992, declanşat de Rusia împotriva independenţei R. Moldova. Apropo, ziua în care Moscova s-a declanşat mediatic împotriva deciziei Guvernului Filip a coincis, în timp, cu ziua în care acum 24 de ani, la Moscova, pe 21 iulie 1992, preşedinţii de atunci ai R. Moldova şi Rusiei, Mircea Snegur şi Boris Elţin, semnau Acordul de încetare a focului la Nistru. Pacea a fost încheiată, războiul nu. O treime din teritoriul R. Moldova rămâne, şi după 24 de ani de pace, sub ocupaţie rusească. Întâmplător sau nu, dar după 21 iulie 1992 cu noi s-a întâmplat exact ceea ce s-a întâmplat şi după 9 mai 1945. Dar despre asta presa rusă nu a scris nimic.

Nu se limpeziseră încă apele la Nistru, după vizita scandaloasă a emisarului lui Putin pentru Transnistria, D. Rogozin, că acestea au fost din nou tulburate, acum două zile, în urma vizitei la Chişinău şi Tiraspol a ministrului german de externe, Frank-Walter Steinmeier, preşedintele în exerciţiu al OSCE. Vizita lui Steinmeier a fost luată în furci de presă la Chişinău. Acesta a venit în R. Moldova pentru a pune în aplicare Protocolul de la Berlin, care însumează noi revendicări din partea Rusiei pentru Transnistria, inclusiv recunoaşterea diplomelor de studii, a plăcuţelor de înmatriculare auto şi a prefixelor telefonice transnistrene pe plan internaţional. Aceste şi alte cedări sunt fixate într-o „foaie de parcurs”, semnată la Berlin, care este parte a unei noi politici a „paşilor mici” în rezolvarea diferendului transnistrean, a anunţat Steinmeier şi a cerut Chişinăului să dea curs acestor concesii, în schimbul păcii în regiune. În realitate, însă, „acesti paşi mici nu înseamnă altceva decât recunoaşterea, pas cu pas, de către R. Moldova, a existenţei unei Transnistrii separate, dar pe hârtie făcând parte din R. Moldova şi influenţând din interior politica acesteia”, susţine analistul occidental Vladimir Socor. Chişinăul, din tot ce a declarat până acum, e dispus să cedeze. În schimb la ce? Rămâne incert. Riscurile ca Chişinăul să mai greşească o dată sunt foarte mari. Şi să greşească nu doar pentru R. Moldova, dar şi pentru celelalte zone post-sovietice de conflict, şi în primul rând Ucraina. După ce a câştigat, acum 2 ani, un aliat ca Ucraina, care i-a lipsit timp de peste 20 de ani, Chişinăul nu are dreptul să decidă singur nimic fără Kiev şi, desigur, fără Bucureşti. Germania îşi are interesele sale în relaţiile cu Rusia, mai ales după ieşirea Marii Britanii din UE: cazul României şi al Ucrainei, care sunt mult mai decise şi mai ofensive în relaţiile cu Rusia, este altceva pentru noi.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *