Ce facem: schimbăm ora?

Şi dacă Plahotniuc, spre deosebire de Dodon, pricepe la bani şi ştie să-i numere, Dodon nu pricepe şi dă cât nu face. În 2016, Putin l-a asigurat că-l face preşedinte, dar a cerut Moldova „la picioare”. Şi Dodon a dat din cap. Zilele trecute, premierul rus, D. Medvedev, a ajuns să-i ceară lui Dodon să-şi verifice ceasul după ora Moscovei. Şi Dodon din nou a dat din cap…

Lucrurile în R. Moldova se complică. Vorba-i una, fapta-i alta. De la tribune şi microfoane Dodon, Filip şi alte voci din jurul lor se fălesc că-i bine, dar în piaţă şi la colţ de stradă lumea plânge că s-a săturat, că nu mai poate. După calendar, parcă mergem înainte, iar fără calendar – înapoi, perpetuând în neştire şi rătăciri. Nicio claritate. Nici „sus”, nici „jos”. Lumină la „capătul tunelului” – „0”, de parcă am trăi în cea mai lungă şi adâncă subterană de pe faţa pământului şi nu am avea nici preşedinte, nici parlament şi nici guvern, care să aibă grijă să facă „lumină”. Întuneric mare. Beznă. Nu se vede nimic. Iar ceea ce se vede (acolo unde ni se pare că vedem) este mai grav şi mai rău decât dacă nu s-ar fi văzut deloc. „Sus” – raiul pe pământ, viaţă de poveste, bine plătită, bine rânduită, la oră, la ceas, castelată, dantelată, ghiftuită, bine păzită, cu confort şi chilipiruri, „jos” – lume înhămată şi grăbită, care nu mai are când se opri locului nici măcar la „roşu” în intersecţii, tot mai disperată, mai încrâncenată şi mai obosită de viaţă – mai mult fantome decât oameni, care îşi trăiesc viaţa din mers într-o lume în care rar cine îşi mai ridică ochii la Soare sau mai are când privi noaptea la Lună… S-a mers prea departe. Puterea s-a rupt de lume. Omul simplu a ajuns un ostatic al preţurilor, taxelor şi tarifelor. Populaţiei i s-a luat totul. S-a intrat până şi în speranţa de viaţă. Trenurile şi autocarele sunt tot mai pline la ieşirile din R. Moldova şi tot mai goale la intrare. Ce-i cu această viaţă? Chiar nu se poate altfel?

Săptămâna trecută, V. Plahotniuc, în noua sa calitate de preşedinte al celui mai mare partid de guvernământ, adunat din tot soiul de dezertori (Voronin le zice „prostituate politice”), a plecat cu o cursă charter la Washington. A făcut-o fără să-şi anunţe agenda, pe ascuns, în taină, atât doar că taina s-a „răsuflat” înainte de a ateriza Plahotniuc în SUA. Potrivit unor surse, intimitatea s-ar datora faptului că liderul PDM a „zburat” peste ocean nu în interes de stat, nu s-a dus după experienţe prin care ar schimba dispoziţia de viaţă a moldovenilor. Interesul a fost unul privat şi de partid. În presă s-a vehiculat că Plahotniuc ar fi avut de rezolvat 3 probleme vitale pentru el şi pentru PDM, de care depinde şi soarta lui de mai departe, şi cea a partudului său. Una din ele ar fi că a mers să-i convingă pe americani, în discuţii tete-a-tete, că fără el şi fără PDM, Moldova se „dodon”-izează şi cade sub ruşi. Şi că atât timp cât situaţia este controlată de el, R. Moldova va rămâne în politica sa externă pe axa Chişinău-Bruxelles-Washington. Doi: să le ceară americanilor sprijinul în a convinge Parlamentul European să deblocheze finanţarea de 100 milioane de Euro pentru R. Moldova. Şi trei: să ceară susţinere de la americani în reformarea sistemului electoral, din unul proporţional în unul mixt. Graba cu care „şefu” a mers la Washington vine după ce Parlamentul European a amânat, acum o săptămână, decizia de finanţare pentru R. Moldova din cauza inconsecvenţelor de guvernare la Chişinău, iar Comisia de la Veneţia a anunţat că avizarea „votului mixt” nu se va întâmpla mai devreme de luna iunie. În plus, lumea la Chişinău a ieşit în stradă, iar mai mulţi experţi internaţionali şi-au exprimat public temerea că „votul mixt” ar putea conduce la o şi mai mare monopolizare a puterii, în condiţiile în care toate instituţiile statului sunt controlate de un singur partid (PDM) şi o singură persoană (V. Plahotniuc). Aşa sau altfel, plecarea lui Plahotniuc în SUA a fost una cu „cerutul”. A mers să ceară (să cumpere?) şi să se asigure, probabil, că americanii vor accepta să facă lobby „votului mixt” în Comisia de la Veneţia, ceea ce i-ar deschide undă verde, în următorul parlament, PDM-ului, care arată tot mai prost în sondaje. Din informaţiile care s-au strecurat în presă, V. Plahotniuc nu a reuşit mare lucru în SUA. La Casa Albă nu a fost primit şi mari declaraţii de presă la revenire nu a făcut. Pe Facebook au apărut doar câteva fotografii de grup cu câţiva congresmani şi senatori americani. Atât. În schimb, au fost puse la bătaie mai multe milioane de dolari. Potrivit unor surse, doar chiria aeronavei, pentru 4 zile, ar fi costat de la unu la două milioane de dolari, plus escala de două zile la Miami, plus celelalte cheltuieli de cazare şi servicii, plus 1,6 milioane de dolari investiţi anuale în cele două companii americane de lobby, „Podesta Group” şi „Burson-Marsteller”. Bani grei, nu? Chiar dacă nu ar fi curaţi.

Acelaşi sau aproape acelaşi lucru se întâmplă şi pe „frontul socialist” al lui Dodon, aflat şi el mereu în căutare de ajutor „în afară”. Atât doar că el îl caută la Moscova. Şi de plătit, plăteşte altfel. În 2014, ca să ajungă în parlament, a făcut mai multe drumuri la Moscova, umplând toate gardurile şi intersecţiile cu billboarduri la braţ cu Putin şi Greceanâi. Şi lumea a votat. Pe Dodon? Nu, pe Putin. Vine 2016, prezidenţialele. Acelaşi lucru: drum la Putin, drum la Kirill. Pupături la Kremlin, pupături la Patriarhia Rusă. Şi nu simple pupături, dar cu costuri. Şi costuri foarte mari. Ruşii au alte reguli în a cere. Ei vor totul. Şi dacă Plahotniuc, spre deosebire de Dodon, pricepe la bani şi ştie să-i numere, Dodon nu pricepe şi dă cât nu face. În 2016, Putin l-a asigurat că-l face preşedinte, dar a cerut Moldova „la picioare”. Şi Dodon a dat din cap. Şi ne vinde. Deocamdată, câte puţin, cu amănuntul. Acum 3 zile, la Istanbul, la întrevederea cu premierul D. Medvedev, rusul a ajuns să-i ceară lui Dodon să-şi verifice ceasul după ora Moscovei. Şi Dodon din nou a dat din cap. De ce? Pentru că nu este alesul Moldovei, ci al lui Putin.

Mă gândesc la tot efortul, scenariile, emoţiile, cheltuielile şi plăţile pe care le fac acest soi de guvernanţi de la noi. Şi mă întreb: ce fel de lume sunt? Ce e în capul lor? De ce trebuie să faci sluj nu ştiu cui, ori lobby de milioane peste ocean şi în nu ştiu câte cancelarii, dacă e mult mai sigur şi mai simplu să îţi faci treaba bine aici, acasă, să îţi slujeşti neamul şi ţara, să îţi faci o reputaţie bună şi să guvernezi aşa încât lumea să plângă după tine. Chiar e atât de greu?