Ce facem cu bătrânii?
Cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere, zice proverbul. Noi îi avem, dar ce facem cu ei? Nimic, cei mai sinceri ar recunoaşte că le aşteaptă sfârşitul, cei care se mai mişcă, sunt exploataţi.
Dacă ajung peste 80 de ani, fiecare nouă zi o primesc ca pe o mare pedeapsă. Nici nu încerc să înşir explicaţiile, sunt atât de multe şi inumane. Mătuşa Ana, din Zaim, la care am fost în vizită săptămâna trecută, nici nu se poate gândi că ar merita o altă bătrâneţe, mai caldă, mai umană, mai plină. Bătrâna Capitolina din Străşeni, care nu se poate urni din pat, reuşeşte să mişte suflete prin discursul ei video pro-eutanasiere. Pe această femeie, disperarea, neputinţa şi singurătatea au făcut-o să-şi cerşească moartea.
Mii astfel de bătrâni îşi plâng bătrâneţele, atâta înţelepciune aruncată şi atâta nefericire uitată. Unii au noroc de nişte nepoţi responsabili, alţii de vecinul sau de asistentul social. Doar cei mai privilegiaţi ajung la casele de bătrâni. Îmi spunea de curând o asistentă medicală cât este de dificil să aduci un bătrân la o astfel de instituţie. E nevoie de relaţii, de bani şi de mult timp. Dar cine nu are decât înţelepciunea, ce face?
Şi aceste aziluri reprezintă o modalitate ascunsă de a scăpa de bătrâni. Pentru unii este singura soluţie, bună, pentru alţii, o ultimă pedeapsă. Experţii susţin că azilurile noastre de bătrâni nu corespund standardelor şi izolează majoritatea oamenilor în etate de societate.
Potrivit unui studiu, peste 80 la sută dintre bătrânii din Moldova declară ca au un trai indecent, iar pensia pe care o primesc nu le ajunge nici pentru hrană. Mulţi sunt nevoiţi să lucreze ani buni după vârsta pensionării. În sate, foarte mulţi profesori sunt bătrâni, unii continuă să practice această meserie pentru că le este goală viaţa fără discipoli, dar majoritatea din necesitatea de a supravieţui. Sunt foarte mulţi bătrâni care lucrează paznici sau fac munci pe care tinerii nu le doresc. În Chişinău, poţi vedea ani la rând aceleaşi bătrânele care îşi vând pe marginea aceloraşi străzi, cărţile tinereţii sau obiectele cele mai de preţ de prin casă, pe care nimeni nu le cumpăra.
Şi-au imaginat oare aceşti oameni, care au avut o viaţă extrem de zbuciumată, războaie, foamete, neajunsuri, că vor avea parte de o bătrâneţe atât de neliniştită? Nu cred că are vreun rost să cunoaştem răspunsul. Rămâne să vedem, ce bătrâneţe ne aşteaptă pe noi.
Tatiana Eţco, tatianaetco.zdg@gmail.com
