Ce facem cu bărbaţii rămaşi singuri acasă?

Cazul cu bărbatul care a lovit fetiţa de 7 ani cu toporul în cap, în timp ce aceasta vorbea cu mama sa pe Skype, a fost ultimul argument. Starea familiei din R. Moldova este gravă. Trebuie să facem ceva, urgent.

Pentru copila din satul Leca nu se mai poate face absolut nimic. Potrivit ritualului ortodox, urma să fie înmormântată la trei zile de la deces, ieri, de Ziua Familiei.

Familia din Leca fusese lovită de multe ori înainte de lovitura fatală din 13 mai 2013. Mama plecată de 6 ani la muncă, tatăl rămas să crească timp de 6 ani singur o fiică vitregă. Ce înţelegea despre rostul familiei o copilă care îşi vedea mama doar pe Skype, înjurată în direct de tatăl vitreg? Cine îi era mai apropiat în familia ei – femeia care îi trimitea bani şi o săruta doar virtual sau bărbatul care o hrănea şi o înjura la ureche?

După toate cele întâmplate la 13 mai, familia a fost condamnată definitiv. Copiliţa a fost condamnată la moarte, tatăl-agresor s-a automutilat, şi dacă va supravieţui, va fi condamnat, probabil, la detenţie pe viaţă. Mama fetei – condamnată să se trezească în fiecare zi cu această istorie sfâşietoare. Comunitatea le va aplica negreşit zi de zi noi condamnări morale, care nu îi vor mai ajuta cu nimic.

Dar înainte de condamnări, există o analiză profundă a stării familiei din Moldova? De ce avem o societate care s-a blocat la starea de stigmatizare a femeilor plecate la muncă, a bărbaţilor rămaşi acasă să tragă sapa sau paharul, a copiilor care îndură cât se poate din violenţă, incest, abuzuri, dar cel mai mult – îndură doruri de familii integre, doruri lungi cât copilăria lor pesimistă.

Cea mai limitată resursă pe care o are azi Moldova, cel mai valoros bun de care avem nevoie – nu este masa monetară, PIB-ul, industria sau comerţul extern. Nici agricultura sau exporturile. Moldova naşte tot mai puţini copii. Iar o ţară fără cetăţenii de mâine nu are niciun mâine. Dintre puţinii copii care se nasc acum – facem o mare risipă: casele de copii sunt încă pline de orfani, spitalele – pline de copii abuzaţi, traumatizaţi, abandonaţi, la fel sunt pline de copii listele săracilor, ale vulnerabililor de tot felul.

Fenomenul s-a produs. Nevoile economice ale familiilor au fost atât de mari, bucuria unei posibilităţi de a găsi un loc de muncă peste hotare a fost atât de orbitoare, încât s-a instaurat un fenomen naţional – fuga din familii ca o normalitate.

Potrivit standardelor naţionale, fetiţa lovită de tatăl său cu toporul în cap nu era un caz social. Casa lor era amenajată modern, cu încălzire, iluminare, mobilier şi spaţiu pentru pregătirea temelor. Fata avea calculator conectat la Internet. Ce să facă asistenţii sociali sau pedagogii pentru o aşa familie, dacă ei înşişi o duc mai rău probabil, dacă nu au un membru al familiei angajat în străinătate? La tragedia acestui copil şi la apropiata lui moarte nu s-a gândit nimeni. Doar mama şi tatăl fetiţei ştiau că se poate întâmpla ceva rău cu fetiţa, atunci când se ameninţau reciproc prin Skype, dar bieţii părinţi erau atât de orbiţi de furiile, frustrările şi setea lor de răzbunare, încât nu mai reuşeau să vadă moartea de mâine a propriului copil.

Dar casa, mobila şi calculatorul nu înseamnă aproape nimic pentru un copil care trăieşte într-o familie care se omoară verbal pe Skype. Are R. Moldova servicii specializate care ar putea depista necazurile din sânul familiilor, înainte de operaţiunea “toporul” sau “omorul”, sau “incestul”?

La această oră nu cred că avem asemenea servicii, pentru că nu cunoaştem bine datele problemei. E nevoie de o altfel de evaluare a situaţiei. E nevoie să evaluăm urgent starea bărbaţilor rămaşi singuri acasă cu copiii şi alcoolul, starea mamelor aflate în străinătate care nu mai revin la bărbaţii alcoolici şi la copiii din această ţară săracă. Trebuie să acceptăm că atât bărbaţii şomeri din Moldova, cât şi soţiile lor plecate să muncească au o problemă cu respectul faţă de partener, care se răsfrânge grav, uneori mortal, asupra copiilor.

Dacă statul şi societatea civilă nu intervin la această etapă, filmul de groază de la Leca, în care tatăl îşi omoară copilul în direct pe Skype pentru mamele spectatoare din Italia – poate deveni o normalitate. Iar normalitatea e ca o legitate, bună de înscris în Codul Familiei.