Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cazul Voronin şi promovarea libertăţii…

Cazul Voronin şi promovarea libertăţii de exprimare

Declaraţiile lui Voronin la adresa ministrului Transportului, Şalaru, şi de fapt a tuturor miniştrilor, cu privire la pretinsa lor orientare homosexuală au stârnit indignarea unora şi plictisul altora. Incidentul, departe de a fi singular în circul politic, ilustrează anumite principii istorice şi juridice.

General vorbind, capacităţile lingvistice ale clasei politice, aproape oriunde, sunt un prilej de amuzament în rândul populaţiei şi de reproşuri din partea elitei intelectuale. Gafele verbale ale preşedintelui George Bush Jr. au fost editate în cărţi devenite bestselleruri. Internetul conservă, acolo unde încă nu sunt cenzurate, imagini ale diferitor preşedinţi sau parlamentari, inclusiv din Germania, în diferite ipostaze: mestecând gumă, fumând, în stare de ebrietate sau luptând fizic în parlament. Lupta fizică pare să fi devenit un sport popular la vecinii ucraineni, cu toate că foarte recent şi în Iordania un parlamentar, la o dezbatere televizată, şi-a scos revolverul (după ce a aruncat cu un pantof în oponentul său). Pe de altă parte, cei care legiferează azi puritatea limbii schimonosesc ei înşişi principalul mijloc de comunicare care ne deosebeşte de regnul animal.

Nu este întâmplător că astfel de tendinţe au loc în contextul democratizării. Dacă comparăm monarhiile europene tradiţionale de până la 1914 cu democraţiile din prezent, putem constata următoarele. Capacităţile lingvistice s-au redus considerabil în cadrul “conducerii” ţărilor. Dacă la Congresul de la Viena (1814-15), după Războaiele Napoleoniene, delegaţii se puteau înţelege vorbind în limba franceză, o sută de ani mai târziu, la negocierile de după cel de-al Doilea Război Mondial, deja era nevoie de traducători. O explicaţie ar fi că, în cadrul monarhiilor, regentul era învăţat din copilărie cum să administreze ţara, iar viitorii lideri democratici învăţau doar cum să ajungă la putere. În campaniile electorale, mulţi politicieni adoptă un limbaj mai relaxat, condimentat cu anecdote alunecoase, pentru a fi ”mai aproape de popor”. Astfel, una dintre cauzele că Marian Lupu nu se află în topul popularităţii, constă poate în faptul că alegătorul democrat şi emancipat s-ar simţi înjosit la necesitatea de a consulta dicţionarul explicativ pentru a recepţiona mesajele alesului său.

Ar trebui să le permitem politicienilor (şi nu numai) să facă declaraţii potenţial calomnioase? Economistul american Walter Block, în cartea sa “În apărarea indezirabililor”, consideră calomniatorul un erou. Bineînţeles, din punct de vedere moral, să vorbești urât despre altcineva sau chiar să spui minciuni nu este deloc lăudabil. Pe de altă parte, depenalizarea calomniilor poate avea un efect benefic asupra societăţii. Dacă ceea ce se spune reprezintă adevărul, persoana în cauză pur şi simplu îşi exercită dreptul la libera exprimare. Chiar şi în cazul minciunilor o analiză logică ar putea pune la îndoială “dreptul la imagine sau reputaţie”. În realitate, nimeni nu-şi poate revendica dreptul la reputaţie, fiindcă aceasta se formează din gândurile altor persoane despre o anumită persoană. Altfel, ar trebui să concluzionăm că am avea drepturi de proprietate asupra a ceea ce se petrece în capul altora. Respectiv, aceasta e filosofia statului totalitar, cu “Poliţia Gândirii” şi “Ministerul Adevărului”, descrise atât de viu în cartea “1984” a lui George Orwell. Legile care penalizează calomniile sunt chiar în deserviciul persoanelor calomniate, deoarece publicul crede mai uşor că informaţia publicată ar trebui să fie “legală”, prin urmare şi veridică. În absenţa unor astfel de legi, publicul ar fi mult mai vigilent şi ar aprecia critic acuzaţiile extravagante. În cazul unei libertăţii complete de exprimare, oamenii s-ar plictisi repede de excentrităţi sexuale şi nu numai, iar discuţia ar reveni la subiecte mai relevante.

Îl putem considera atunci pe Vladimir Voronin un luptător pentru libertatea exprimării? Problema e că, odată acceptată pentru cazuri mai evidente de calomnie, cenzurarea poate fi treptat extinsă. Nu ştiu exact cum a fost respectată libertatea exprimării în situaţii similare până la 2009. Totuşi, dacă e să o comparăm cu tabuizarea sexualităţii în timpul urss-ului, putem considera drept o transformare serioasă faptul că azi preşedinţele PCRM, aparent fără complexe, tratează public subiecte intime, inclusiv tema homosexualităţii.

Gerhard Ohrband, lector universitar