Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cazul Cipru şi exegeza autohtonă

Cazul Cipru şi exegeza autohtonă

Dezastrul financiar cipriot a ajuns şi în atenţia experţilor şi mediei locale. Pentru unii, cazul reprezintă o adevărată provocare intelectuală. Ca să fie salvate poziţiile lor ireconciliabile, se dă dovadă de un şpagat argumentativ de proporţii. În opinia multora, exact ca în filmele gen James Bond, lumea se împarte în buni şi răi. Buni sunt cei din Vest, răi – cei din Est. Această interpretare este inteligibilă, mai ales dacă ţinem cont de cele întâmplate în secolele XIX şi XX. Problemele apar atunci când astfel de poziţii sunt însoţite de argumente de ordin economic. Adică Occidentul (aproape sinonim, la noi, cu UE, or, rareori cineva ne îndeamnă să ne orientăm spre Monaco, Elveţia sau Liechtenstein) ar fi actualmente mai liber din punct de vedere economic decât Estul (se subînţelege Federaţia Rusă).

Să ne imaginăm care ar fi fost reacţiile dacă ceea ce s-a propus pentru Cipru ar fi avut loc în Est. Dacă Federaţia Rusă sau conducătorii CSI ar fi încercat să impună unui stat membru, bunăoară Armeniei (sau, de ce nu, R. Moldova), ca până la 10% din depozitele bancare să fie confiscate. Desigur, ar fi apărut comparaţii cu perioada sovietică. Dacă, însă, acelaşi lucru se întâmplă în Occident, “intelectualii de curte” şi “experţii geopolitici” îl ignoră sau îi diminuează importanţa. Astfel, şi în presa “oficială” din Occident, în loc să se spună lucrurilor pe nume şi să se vorbească despre confiscare sau furt, se folosesc eufemisme gen “contribuţii obligatorii” sau “taxă unică”.

Purtătorii de cuvânt, care aproape la unison condamnă parlamentul Ciprului şi cetăţenii ciprioţi, susţin că aceştia ar acţiona egoist atunci când refuză “salvarea ţării” printr-o mică jertfă unică. Dacă urmărim cronologia crizei financiare şi comparăm spusele fruntaşilor Europei de la 2007 încoace, vedem că, aproape lunar, aceştia şi-au trădat promisiunile făcute anterior. De câte ori am fost asiguraţi că Euro a fost salvat? Care ar fi temeiul să credem că, de astă dată, se vor ţine de cuvânt şi se vor mulţumi cu o singură confiscare? Pe de altă parte, cine spune că este vorba despre “salvarea ţării” şi în ce măsură cetăţenii de rând ar trebui să plătească pentru comportamentul iresponsabil al unor bănci şi funcţionari publici? Acum devine clară motivaţia-cheie în propagarea “democraţiei”: cetăţenii să nu aibă dreptul la critică, or, “nu aţi fost voi cei care aţi mers la vot?”. Iar dacă nu au votat – “şi mai rău”.

Aceasta nu înseamnă că Estul ar fi un model mai potrivit. Dimpotrivă. De fapt, “Estul” şi “Vestul” adoptă modele similare: o birocratizare în creştere a societăţii şi economiei, mărirea poverii fiscale, devalorizarea valutelor naţionale prin inflaţie (adică emiterea mai multor bani) şi procese integraţioniste (va să zică, centraliste). La ambii “vectori” câştigă birocraţii şi oamenii politici, şi pierd cetăţenii simpli şi productivi. În ambele regiuni câştigă socialismul şi pierde economia de piaţă, ceea ce e posibil datorită relativismului nostru intelectual. Ţin minte cum, într-o universitate privată din capitală, au fost întâmpinaţi în aceeaşi lună ambasadorii Rusiei şi Chinei. La primul, studenţii şi unii profesori au protestat dur împotriva comunismului. La al doilea, acelaşi auditoriu a fost chiar entuziasmat şi plin de zâmbet.

De ce să nu ne întoarcem spre adevăratele valori europene şi americane, cum ar fi protecţia individului şi a proprietăţii sale (obţinute legitim), şi să le luăm ca standard absolut în evaluarea politicienilor şi politicilor, indiferent de ţară sau de culoarea partidului? Sunt convins că dezbaterile publice ar deveni mult mai captivante decât lecturarea “declaraţiilor săptămânii”, care, ca şi în anii sovietici, mai degrabă sunt redundanţe exprimate prin cuvinte de lemn.