Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cât costă vecinătatea cu Ucraina?

Cât costă vecinătatea cu Ucraina?

Kievul nu exclude că ar putea renunţa la noile restricţii de intrare în Ucraina pentru cetăţenii R. Moldova. Dar condiţionat. Condiţiile Ucrainei fiind de natură politică.

Ministerul ucrainean de Externe a anunţat că, la solicitarea Alianţei pentru Integrare Europeană de la Chişinău, Kievul examinează posibilitatea suspendării noilor reguli de acces pe teritoriul Ucrainei pentru cetăţenii R. Moldova. Declaraţia a fost făcută acum două săptămâni de viceministrul de externe, Victor Krijanovsky, tot el şi reprezentantul Ucrainei la negocierile în «problema transnistreană». Potrivit oficialului ucrainean, restricţiile au fost suspendate provizoriu, pentru trei luni, perioadă în care Kievul aşteaptă din partea noii guvernări de la Chişinău, atenţie – «tranşarea tuturor chestiunilor prioritare de pe agenda relaţiilor bilaterale». Aşadar, suspiciunile că noile condiţii de călătorie spre Ucraina sunt mai mult decât o regulă vamală se adeveresc. Prin decizia şi, mai ales, modul ultimativ de a condiţiona Chişinăului aplicarea noilor restricţii de circulaţie, Kievul nu face decât să demonstreze, o dată în plus, că are pene şi că se poate umfla în ele, sugerând astfel Chişinăului, de altfel ca şi altor megieşi ai săi, că vecinătatea cu Ucraina costă. Şi costă atât cât pofteşte Kievul. Deşi «agenda relaţiilor» nu a fost anunţată, este clar că Kievul pretinde să obţină din partea Chişinăului, precum a făcut-o şi pe contul «cărţii transnistrene», mai multe concesii teritoriale şi patrimoniale. Nimic nou, în fond. Se ştie că, după 1992, Kievul a profitat enorm de pe urma «statutului de mediator» pe care l-a avut, graţie Moscovei, în «problema transnistreană», făcând uz de acest rol special nu atât în interes de soluţionare a problemei, cât a propriilor interese, marcate, prioritar, de ambiţii şi pretenţii de ordin inclusiv teritorial şi patrimonial faţă de R. Moldova.

Să ne amintim, în acest sens, de cele mai sensibile (în esenţa lor strategice) rapturi postsovietice: 8 km de autostradă la Palanca, tronsonul de cale ferată Etulia-Reni (inclusiv infrastructura), navele maritime şi ambarcaţiunile din portul Ismail, zonele bioecologice din lunca Nistrului, circa 500 din 1150 de metri de litoral la Dunăre în zona portuară de la Giurgiuleşti, staţiunile balneare şi bazele de odihnă de la Marea Neagră şi o serie de alte «mici sacrificii teritoriale» de-a lungul frontierei moldo-ucrainene, pretinse în favoarea unei «traiectorii mai rectilinii a hotarului». Şi pretenţiile nu s-au limitat doar la sfera patrimonial-teritorială. Kievul a acţionat în aceeaşi manieră şi pe «domeniul umanitar». În spatele scandalurilor Chişinău-Bucureşti, privind «pericolele cetăţeniei române», Kievul a reuşit să încetăţenească, potrivit unor site-uri ucrainene, circa un milion din cele mai puţin de patru milioane din populaţia R. Moldova.

Chişinăul a cedat până într-atât, încât Tratatele politic şi de frontieră moldo-ucrainene nu mai sunt decât un act formal, iar Acordul bilateral de colaborare în domeniul educaţiei – un paravan, dincolo de care Kievul îşi face interesele sale geoidentitare în teritoriul R. Moldova. Consecinţa: reducerea, de la 1990 încoace, cu circa 90% a învăţământului în limba română în cele două mari zone româneşti din Ucraina: sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, şi deschiderea în R. Moldova, la vest de Nistru, în Basarabia, a peste 80 de instituţii şcolare şi preşcolare cu predare în ucraineană, plus catedră de ucrainistică la Bălţi, mai multe biblioteci de carte ucraineană şi salarizarea suplimentară a pedagogilor şcolilor de limbă ucraineană din R. Moldova – realizări care, în limbajul geostrategilor de la Kiev, sunt definite ca «acţiuni de consolidare» a poziţiilor Ucrainei în teritoriul R. Moldova. Lucrurile au mers atât de departe, încât «experţi» ucraineni de tot genul, de la ONG-işti şi până la administratori de instituţii oficiale, discută azi deschis despre R. Moldova ca despre o mahala a Odesei. Întrebarea «ce ne facem cu R. Moldova?» de mult nu mai este una retorică pentru Kiev. Aceiaşi «experţi», aproximativi în materie de istorie, au ajuns să pretindă că până şi «RSSM a fost creată în teritoriul istoric al Ucrainei» şi că Kievul este în drept să ceară Chişinăului un «statut special» pentru ucrainenii din Moldova. «Probele» invocate sunt aceleaşi: «problema transnistreană» şi rolul de mediator al Ucrainei, pe care Kievul «trebuie să-l exploateze mai insistent în satisfacerea intereselor sale naţionale».

Chişinăul a mers din start pe o pistă falsă atunci când a acceptat să facă cedări Ucrainei în speranţa că o poate câştiga ca aliat în soluţionarea «problemei transnistrene». Nu putea fi Ucraina aliatul Moldovei din momentul în care Kievul a acceptat, tacit, implicarea detaşamentelor paramilitare din vestul Ucrainei în războiul de la Nistru, iar Odesa rămâne şi azi punctul strategic, unde sunt jucate, în comun cu Tiraspolul, tot felul de scenarii privind trecerea Transnistriei la Ucraina sau transnistrizarea în variantă ucraineană a R. Moldova, care, în final, presupune transformarea R. Moldova într-o republică autonomă în componenţa Ucrainei.

Putea «agenda relaţiilor bilaterale» moldo-ucrainene arăta azi altfel? Putea. Dacă guvernările neocomuniste de la Chişinău ar fi fost prevalate de interesele naţionale ale R. Moldova, şi nu de laşitate, incompetenţă şi negustorie clientelară. Lucrurile ar trebui, cel puţin de acum încolo, corectate şi, în mod urgent, separate de tot ce a fost şi mai este «problemă transnistreană», adică «interes rusesc sau ucrainean în R. Moldova». Separarea trebuie făcută cel puţin din considerentul că aşa-zisul «diferend transnistrean» de mult nu mai e o problemă strict internă a R. Moldova, ci una internaţională. De remarcat că schimbarea formatului de negocieri din «3 plus 2» în «5 plus 2», deşi a atenuat pretenţiile Kievului faţă de Chişinău, acesta oricum nu le-a eliminat definitiv. Şi noile restricţii de circulaţie spre Ucraina sunt un argument în plus că Kievul caută remedii suplimentare pentru a determina Chişinăul să accepte noi concesii Ucrainei, dar, mai ales, legitimarea de facto a tot ce a fost «agonisit» de ea anterior.

«Tranşarea» urgentă a «tuturor problemelor de pe agenda relaţiilor bilaterale», în termenii impuşi de Kiev, seamănă mai mult a ultimatum decât a relaţie de bună vecinătate. Şi dacă Chişinăul procedează la fel? Şi nu doar în problema «regimului vamal»? Amintim că, de la 1992 încoace, Chişinăul nu a condiţionat Ucrainei nimic în schimbul cedărilor pe care le-a făcut fie la Dunăre, la Nistru, de-a lungul frontierei, fie în realizarea Acordurilor bilaterale de asistenţă reciprocă a comunităţilor etnice din teritoriul celeilalte părţi. Aşa că Chişinăul, până a răspunde solicitării Kievului, are de făcut nişte concluzii, la rece, reevaluând tot ce s-a întâmplat până acum în relaţiile bilaterale moldo-ucrainene, pentru a-şi construi propria strategie în relaţiile cu Kievul, reieşind din tot spectrul politicilor de vecinătate. Chişinăul este, pur şi simplu, determinat de noile realităţi politice şi geopolitice să nu mai meargă, pe dibuite, la concesii care-i periclitează integritatea şi suveranitatea. S-ar putea întâmpla ca multe dintre lucrurile convenite sau tranzacţionate anterior, inclusiv în problema frontierei de stat şi a proprietăţilor, să trebuiască reluate de la «0», mai ales că constituţionalitatea anumitor prevederi a fost contestată încă la momentul semnării lor.

Da, relaţiile cu vecinii trebuie să fie întotdeauna bune. Iar pentru asta, ele trebuie să fie, neapărat, corecte.

Petru GROZAVU