Cât costă un act de justiţie în R. Moldova?
Ieri Ziarul de Gardă a fost din nou subiectul (in)justiţiei moldoveneşti. La Curtea de Apel a fost examinat apelul ZdG împotriva deciziei judecătorului Busuioc, care a dispus ca redacţia să achite suma de 500000 de lei în favoarea a doi procurori.
Redacţia a solicitat din timp, în formă scrisă, permisiunea de a face filmări şi fotografii în timpul şedinţei în care se va pronunţa decizia pe cazul nostru. După ce am asistat la zeci de şedinţe judiciare de pronunţare a deciziilor, inclusiv a sentinţelor pe cazuri penale, în care ni s-a permis să filmăm şi să fotografiem şedinţele în întregime, ieri, la pronunţarea unei hotărâri care ne viza personal, ni s-a interzis categoric utilizarea oricăror mijloace de înregistrare audio şi video.
Judecătorii Curţii de Apel au menţinut în vigoare hotărârea judecătorului Ion Busuioc, diminuând mult suma pe care o solicitau cei doi procurori, dar lăsând fără răspuns întrebările unui grup de jurnalişti: de ce niciunul din cei trei judecători de la Apel nu a cerut măcar de ochii lumii de la cei doi procurori să indice, printr-un act în scris, care frază sau expresie, sau noţiune, sau literă, sau sunet din articolul reclamat nu corespunde adevărului şi lezează până la suma de un milion de lei reputaţia profesională şi demnitatea acestora?
De ce la 6 luni de la proces toţi judecătorii implicaţi în acest caz stabilesc deja de două ori că am calomniat doi procurori, dar nu ne ajută să înţelegem prin care frază anume? De ce nu sunt ajutaţi procurorii înşişi să înţeleagă, prin textul deciziei judiciare, ce anume a greşit acest ziar atunci când a scris despre un caz de estorcare de mită filmat şi lansat pe ecrane de către CCCEC?
Nu mai putem obţine niciun răspuns de la judecătorii Curţii de Apel, căci decizia “argumentată” de oameni în mantie a fost deja pronunţată şi e lege. Într-un stat de drept, redacţia noastră nu ar trebui să sufere nici măcar 5 minute din cauza unei hotărâri pe care o consideră nedreaptă, căci în statele de drept există căi de atac. În Republica Moldova, însă, pentru Ziarul de Gardă căile de atac înseamnă altceva. Următoarea instanţă la care putem să ne adresăm este Curtea Supremă de Justiţie, condusă de autorul celebrei fraze: dulăii de gardă ai societăţii sunt de fapt câini turbaţi.
În ultimii 10 ani dezmăţul judiciar în R. Moldova a luat cotele cele mai înalte. Republica Moldova a ajuns într-un moment statul cu cel mai mare număr de dosare la CEDO pe cap de locuitor, iar comerţul cu dosare şi comenzile politice nu mai aveau sfârşit. În 7 ani de existenţă a Ziarului de Gardă, am scris despre zeci de judecători, începând cu cei formaţi, prin fraudă şi interese de familie, la Institutul Naţional de Justiţie, continuând cu cei care scriau sentinţe cu receptorul prezidenţial la ureche şi terminând cu judecătorii iadului din 7 aprilie 2009.
Acum, am ajuns la etapa în care urmează să fim judecaţi şi noi – tot de judecătorii despre care am scris. Ca la comandă, mai multe cereri împotriva noastră parvin în diverse instanţe, prin care demnitari publici îşi descoperă onoarea proprie pătată de ZdG la preţ de sute de mii de lei. Din întâmplare, probabil pură întâmplare, câteva dintre dosarele noastre au ajuns tocmai pe la judecătorii-eroi ai articolelor noastre.
Ieri, unul dintre vizitatorii ZdG ne-a întrebat din nou, aşa cum ne întreabă multă lume, al cui e acest ziar. De la o vreme, răspundem cu o contraîntrebare: “Ai cui credeţi că suntem?”. Răspunsul de ieri ne-a amuzat puţin, mai ales că eram după traumatizanta dispută judiciară iniţiată de cei doi procurori. “Se spune că sunteţi ai Ministerului de Interne, ai procurorilor şi ai SIS-ului, căci altfel nu există vreo explicaţie cum de vă permiteţi să expuneţi corupţia din toate instituţiile statului”, a fost opinia vizitatorului.
Era să râdem dacă n-ar fi fost prea trist. Căci, dacă eram sub carapacea ministrului de Interne (nu ştim a cărui anume, căci în 7 ani s-au schimbat mai mulţi), cazul clonăruii ZdG nu ar fi fost investigat chiar în felul în care fabricanţii de fals să fie lăsaţi să plece fără să răspundă măcar un minut pentru prejudiciul cauzat, dacă eram ai Procurorului General (iarăşi nu cunoaştem al cărui anume din ultimii 4), cei doi procurori nu îndrăzneau să îşi hărţuiască “colegii” cu cereri de milioane prin judecăţi. Acum, ne gândim că dacă am fi fost ai judecătorilor, nu ne impuneau amenzi de jumătate de milion.
Tot ieri, am aflat cât costă drumul unui cetăţean de rând prin sistemul Poliţie-Procuratură-Judecătorie-Închisoare, cât costă un an de libertate, cât costă mai mulţi ani de libertate şi cât costă libertatea totală. Sunt cifre ameţitoare, cu multe zerouri în euro. Şi aceste sume se pot citi lesne pe imobilele, limuzinele, afacerile şi vacanţele multor angajaţi ai acestui sistem. Vom reveni.
Alina Radu, alina.radu@zdg.md
