CARTAL-ISACCEA: un proiect politic

Bucureştiul se grăbeşte să mai greşească o dată pe relaţia cu Ucraina în zonele de frontieră, tot aşa cum s-a întâmplat în 1997 cu Tratatul politic româno-ucrainean şi „sacrificarea” vechilor pământuri româneşti în schimbul a două Euroregiuni: „Dunărea de Jos” şi „Prutul Superior”, din care nu s-au ales cu nimic nici românii din Ucraina şi nici România. Nu ştim cine a fost, până la urmă, „eroul” care a reuşit să-l convingă (înşele?) pe preşedintele Emil Constantinescu că semnarea Tratatului cu Ucraina i-ar deschide imediat României uşile în NATO, iar comunităţilor româneşti din Ucraina – accesul la mai mult confort etno-cultural, dar Constantinescu a prins „nada” şi a acceptat semnarea documentului în varianta cerută de Kiev, variantă care, cu siguranţă, fusese expertizată, în prealabil, de Moscova (avocatul, pe atunci, al Ucrainei), tot aşa după cum fusese expertizat şi Tratatul de frontieră dintre Ucraina şi R. Moldova, în urma căruia Chişinăul a pierdut (vândut?) tronsonul de autostradă de la Palanca şi, în consecinţă, a cedat controlul asupra unui obiectiv strategic de o rară importanţă – traseul militar care duce Odesa spre Gurile Dunării şi Balcani. Kievul (Moscova) a ştiut ce să „rupă” Bucureştiului. Din Tratat a fost eliminată până şi cea mai mică aluzie la Pactul Molotov-Ribbentrop – marele atentat criminal, sovieto-nazist, la integritatea teritorială a României interbelice. În schimbul acestei cedări, Bucureştiul a cerut Kievului crearea a două Euroregiuni în zonele de frontieră comună cu România, Ucraina şi R. Moldova: „Dunărea de Jos” în Sudul Basarabiei şi „Prutul Superior” în Nordul Bucovinei.

Un Tratat egal cu 0

Cedările făcute de Bucureşti (preşedintele Constantinescu a mers până într-acolo încât a declarat public pământurile româneşti din Ucraina „sacrificiu istoric”?!) şi crearea celor două Euroregiuni nu au schimbat, însă, nimic nici în relaţiile cu România şi nici în viaţa comunităţilor româneşti din Ucraina. Kievul nu şi-a permis nici un grad mai sus de „0” în relaţiile cu Bucureştiul, Ucraina a rămas încremenită în suspiciuni, gheaţa s-a reaşezat sloi peste comunicarea dintre maluri în zonele de frontieră. Euroregiunile au rămas text de Tratat. Atât. Pe cât de bine arăta acest text ca soluţie (aparentă) de împăcare între Bucureşti şi Kiev, pe atât de prost arată situaţia românilor din Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei. Kievul a profitat de loialitatea Bucureştiului, iar după semnarea Tratatului s-a contrazis de mii de ori în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor faţă de România, mai ales în problema dreptului comunităţilor româneşti din Ucraina.

”Desant” SBU la Brăila şi Tulcea

Mi-am amintit de cele două Euroregiuni (pentru că ele nu mai există decât în amintiri) în contextul unui alt proiect strategic, legat şi acesta de zona românească a Dunării de Jos. E vorba de trecerea cu bacul pe Dunăre între Cartal şi Isaccea. Potrivit proiectului, acesta ar trebui să aibă două piste de navigare pe Dunăre: una de tranzit pentru transportul de mare tonaj (autotrenuri) spre Balcani şi Turcia, şi a doua – pentru micul trafic de frontieră. În Sudul Basarabiei, nu a existat (cu unele excepţii sporadice) şi nu există nici azi un punct stabil de trecere a frontierei între Ucraina şi România. Traversarea frontierei se face, de obicei, prin punctul vamal internaţional Giurgiuleşti-Galaţi. Nevoia unui punct de traversare a frontierei este una neîndoielnică, dar de ce Cartal? De ce nu Reni? şi de ce nu Ismail, care au debarcaderele gata, care au infrastructură portuară şi pot fi puse în mişcare chiar azi. Am impresia că cineva, la Bucureşti, exact aşa după cum s-a întâmplat şi în cazul ex-preşedinteluiu Constantinescu, încearcă să-i convingă pe Traian Băsescu şi Victor Ponta (poate şi pe Titus Corlăţean) că Cartal-Isaccea ar fi singurul proiect care ar scoate problema traficului de frontieră între Ucraina şi România la Dunărea de Jos. Nu e cu nimic mai rău nici Reniul şi nici Ismailul. Cozul e altul. Kievul şi Odesa îşi rup capul în jurul acestui proiect de vreo 15 ani. Pe partea românească a Dunării, la Brăila şi Tulcea, s-a aflat, cu începere din 2000 (şi posibil că se mai află şi azi), într-o misiune specială pentru acest scop (şi poate nu numai pentru acesta? E cazul s-o ştie mai bine serviciile române de securitate) un „desant” al Serviciului ucrainean de securitate, care activa sub acoperire ONG-istă şi care îl avea şef de echipă pe Gheorghe Babaian. SBU reuşise, cu timpul, să mobilizeze pe acelaşi front cu Babaian şi câteva ONG-uri de factură pro-românească din zonă, care trebuiau să facă opinie pozitivă proiectului la Bucureşti.

Odesa se vrea ”cu traiul” pe malul Dunării

Negocierile cu România au durat ani la rând şi au fost amânate de mai multe ori. şi deloc întâmplător. Kievul avea nevoie să se asigure, mai întâi, că va rupe R. Moldova tronsonul de autostradă de la Palanca (7,8 km) – lucru care s-a întâmplat în 2011 şi care i-a oferit Ucrainei dreptul de proprietate şi control asupra singurului, pe uscat, drum strategic spre Gurile Dunării: Odesa-Cartal-Isaccea, pe care sovieticii au invadat în 1956 Ungaria, iar în 1968 au căutat să invadeze şi Cehoslovacia. Aşadar, interesul Ucrainei pentru Cartal-Isaccea nu e doar unul economic. Dar chiar şi economic, tranzitarea României, prin punctul Cartal-Isaccea nu avantajază economic decât Odesa şi noile trusturi oligarhice din regiune. Potrivit estimărilor anunţate de guvernatorul Odesei, Igor Paliţa, Ucraina ar economisi anual în jur de 20 mln Euro din contul banilor plătiţi Chişinăului pentru tranzitarea teritoriului R. Moldova prin punctele vamale Giurgiuleşti-Galaţi sau Cahul-Oancea. De ce ar dezavantaja Bucureştiul Chişinăul, dacă toate veniturile din proiectul Cartal-Isaccea vor merge în ”buzunarele” Odesei? Altceva ar fi fost, dacă Kievul ar fi acceptat reinfiinţarea regiunii Ismail (a fost până în 1954) dar Paliţa, în ultima sa vizită la Reni şi Bolgrad, a cerut categoric celor două raioane să nu pună, în nici un fel, problema retragerii din reg. Odesa. Aşa sau altfel, Sudul Basarabiei nu are de câştigat sub aspect economic nimic din acets proiect de ”fabricat bani” pentru Odesa. În schimb, are de pierdut. Proiectul Cartal-Isaccea este pentri Odesa nu doar unul economic, ci şi politic. Prin acest proiect, Odesa îşi face loc în cea mai românească zonă a Basarabiei istorice. Cartalul este inima celui mai românesc raion din regiune. Fondurile pe care planifică să le investească Odesa în „debarcaderul” de la Cartal sunt enorme. Infrastructura pentru care a fost cumpărat şi arendat litoralul Dunării din zonă e de ordinul sutelor de milioane. Ceea ce i se pregăteşte Cartalului nu e doar un debarcader, va fi o dislocaţie portuară în toată legea. Odesa nu vrea pur şi simplu să mai administreze Sudul Basarabiei, Odesa vrea să se aşeze ”cu traiul” pe malul Dunării. Cartalul va fi supus unei invazii de nou-veniţi, care, cu siguranţă, nu vor fi aduşi de la Isaccea sau Galaţi şi care vor avea nevoie de loc de case, de grădiniţă, de şcoală şi care, cel mai probabil, vor pune mâna pe toată infrastructura satului, inclusiv primărie. În 2-3 ani aceştia vor înghiţi Cartalul cu şcoală, grădiniţă, limbă, istorie şi cu tot ce-a fost de-a lungul vremii marele Cremenis – cetatea geto-dacică, ajunsă până la noi sub numele de Cartal. Iar după asta va veni rândul Satu-Noului, Bartei, Babelui etc… Românii din Sudul Basarabiei trebuie să aibă acces spre România. Dar nu cu acest preţ. Să găsim soluţiile în altă parte, la Reni sau la Ismail, pe locuri deja bătătorite, acolo pe unde s-a trecut de acum cu tancul şi cu internaţionalismul şi nu mai avem practic ce pierde. Sau Bucureştiul vrea să mai facă un „sacrificiu”, după cel făcut de Constantinescu?