Capcana drepturilor intelectuale
Recent, în legătură cu iniţiativa legislativă de a proteja producţia mediatică autohtonă prin anumite cote, au fost relansate discuţiile despre “pirateria” mediatică.
Proprietatea intelectuală este un concept confuz, deseori înţeles greşit. Există patru tipuri de proprietate intelectuală: mărci şi secrete comerciale, patente şi drepturi de autor. Prohibiţia mărfii contrafăcute înseamnă protecţia consumatorului, mai ales în domeniul medicamentelor, iar divulgarea secretelor comerciale, de regulă, poate fi tratată ca simplă violare a unui contract.
Patentele şi drepturile de autor reprezintă monopoluri legale prin care statul protejează anumite persoane (inventatori sau autori) împotriva concurenţei. Conceptul de proprietate a ideilor (invenţii tehnice sau artistice) suferă de o problemă insurmontabilă. Proprietate, în sens obişnuit, există numai la lucruri rare şi limitabile. Dacă cineva îi fură proprietarului Lexus-ul, acesta rămâne fără maşină. Dacă o mişcare religioasă ocupă vineri-seara o discotecă pentru a se ruga colectiv, proprietarul, clienţii şi dansatoarele strip-tease vor fi lezaţi în drepturile lor, deoarece spaţiul respectiv nu poate fi folosit concomitent.
Ideile, dimpotrivă, sunt reproductibile la infinit. Nimeni nu poate “fura” altcuiva o idee (o melodie sau o poezie), deoarece proprietarul original nu este lipsit de ea. Imaginaţi-vă că vecinul patentează o construcţie simplă cu care se spală geamurile fără riscul de a cădea de la înălţime. Cineva (poate chiar dvs.) vede construcţia şi construieşte, cu propriile materiale, ceva similar, fiind, însă, obligat să plătească vecinului pentru patentă. În acest caz, ”proprietatea intelectuală” lezează drepturile de proprietate fizică, deoarece nu mai aveţi dreptul de a vă folosi cum doriţi de materialele cumpărate.
Cercetătorii Michael Boldrin şi David K. Levine, în cartea ”Împotriva monopolurilor intelectuale”, au făcut o meta-analiză a cercetărilor cu privire la impactul legilor de proprietate intelectuală. Cu toate că scopul declarat este de a stimula inovaţiile, rezultatul empiric este unul opus: stagnare şi preţuri monopoliste. Este documentat istoric, pentru diferite epoci şi domenii, că fără proprietate intelectuală apar mai multe inovaţii, fiindcă producătorul este obligat să inoveze pentru a rămâne competitiv. Pe de altă parte, deţinătorul unei patente este protejat de concurenţă şi îşi poate permite, pentru o perioadă îndelungată, să nu inoveze. În acelaşi timp, resurse enorme sunt redirecţionate spre litigii cu concurenţii sau propriii clienţi.
Un lucru îngrijorător e faptul că proprietatea intelectuală este mai des folosită în scopuri de cenzură: autori sau mijloace media incomode sunt hărţuiţi sau chiar reduşi la tăcere sub pretextul că ar încălca drepturile de proprietate intelectuală – o funcţie care până acum în ţările ”civilizate” era privilegiul serviciilor fiscale.
Absurditatea întregului concept devine evidentă când ne imaginăm ce-ar fi fost dacă deja primii oameni ar fi introdus legi de proprietate intelectuală: am fi trăit într-un proces de stagnare, fiindcă la folosirea oricărui instrument ar fi trebuit să plătim deţinătorilor de patente. Construirea unei case ar fi fost chiar mai anevoioasă decât în timpul Uniunii Sovietice, când deseori trebuia de aşteptat ani de zile pentru anumite componente sau mobilă! Biblia, folclorul naţional sau operele de cultură nu ar fi fost răspândite, iar meniurile restaurantelor autohtone ar fi trebuit să fie modificate: în loc de hamburger ni s-ar fi propus, bunăoară, ”chiftea chişinăuiană”, iar în loc de pizza napolitana – “pizza botanică”. Ar fi trebuit să găsim alte cuvinte pentru multe lucruri, nu în ultimul rând, pentru ”cravată”, pentru a nu viola proprietatea intelectuală a croaţilor (hrvat). Ar fi câştigat avocaţii specializaţi în domeniu şi o castă birocratică, care are plăcere din faptul că le planifică cetăţenilor viaţa până în cel mai mic detaliu.
