Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   "Cădere" sau răsplată?

„Cădere” sau răsplată?

Motto: “Tu, cel care erai deprins să omori, învaţă-te a muri” . 
(din nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi)

În Postul Mare, la Chişinău, s-au dat cele mai crâncene (?!) lupte pentru putere. Narcisismul politic – ajuns în fază de paranoia, orgoliile, mofturile, mândria, setea de bani, de răzbunare şi obsesiile pentru putere au făcut, asemeni unor tsunami, ravagii pe scena politică moldovenească. După mai multe schimburi de “focuri” între Ghimpu şi Filat şi între Filat şi Plahotniuc (Lupu), de pe AIE-2 au fost date jos toate “catargele” care mai rămăseseră. V. Filat este naufragiat şi scos din cursă pentru un al treilea mandat la Guvern, iar la Parlament i se ia “capul” celui mai mare dintre deputaţi (la propriu şi la fugurat), M. Lupu, în urma unor înţelegeri de culise cu comuniştii, aşa după cum s-a mai întâmplat, anterior, şi cu alţii. R. Moldova a ajuns să aibă la “pupitrul de comandă” un singur navigator în deplina putere a mandatului – şeful statului, N. Timofti. La guvern, ne-am ales cu un premier interimar (asistat din umbră de fostul premier) şi un alt interimar la Preşedinţia Parlamentului (asistat şi el de acelaşi ex-premier). Deci, din nou criză şi din nou, a câta oară, după 2009, “SOS pentru Moldova”.

„… Învaţă-te a muri”

Cădrea lui V. Filat a produs anumite indispoziţii în societate. Jalea a continuat şi după debarcarea lui Lupu din prezidiul Parlamentului. În unele cazuri, îi jelesc alţii – mă rog, aşa-s moldovenii, plini de jale, în altele se jelesc ei singuri. Şi unul, şi altul se plâng de nedreptate. Anturajul lui Lupu a apelat după dreptate la Curtea Constituţională (CC), Filat a mers mai departe, la CEDO, după ce CC i-a dat o decizie nefavorabilă pentru a candida la şefia guvernului. Indiferent, însă, de instanţa în care s-au adresat, şi unul şi altul se plâng că le-au fost “încălcate drepturile cetăţeneşti”. Cel puţin asta declară ei. Dreptul la ce? La funcţiile de stat, pe care le-au avut şi nu le mai au? Fantastic. Mamă dragă, cât de mult ţin ei la dânşii. Şi cât de mult se iubesc în funcţii mari şi nu vor să coboare la nivelul muritorului de rând, nu vor să meargă pe jos, să bea apă de la robinet, să se îmbulzească prin transportul public, să facă cumpărăturile la piaţă şi nu în supermarketuri, să mai stea de vorbă cu vreun ţăran necăjit de pe marginea pieţei sau de pe marginea drumului, pentru că în piaţă nu au loc ori taxa e prea mare pentru câteva zeci de ouă şau câteva kilograme de brânzeturi, nu vor să meargă la o plimbare fără bodyguarzi, să circule fără escortă şi girofaruri, să se bronzeze la prăşit şi nu la Miami, nu vor, nu vor, nu vor… De parcă s-au născut în funcţii, ori au fost paraşutaţi special din ceruri şi meniţi pe viaţă pentru funcţii de stat. Curios lucru. În politica moldovenească, de la 1990 încoace, au existat tot felul de anomalii. Dacă au “dezgropat” britanicii, peste ani, nişte “amintiri triste”, cu ocazia morţii, până şi despre Margaret Thatcher (doamna de fier), la noi e cu atât mai simplu să “dezgropi” amintirile de tristă faimă, pentru că de “fier” şi, cu atât mai mult, de “aur” sau “oţel” nu au fost nici Snegur, nici Lucinschi, nici Voronin, nici Greceanâi, nici Sangheli, nici Braghiş, nici Ciubuc, nici… Dar nici nu am avut, până acum, un caz în care “demişii” (mă refer la guvernanţi) să-şi revendice drepturile la funcţie prin instanţă. Păi, dacă mergem pe această variantă, s-ar putea să facem coadă la CEDO, pentru că nemulţumiţi de demisie avem, în 20 de ani, mult mai mulţi decât mulţumiţi. Iar dacă “nedreptatea” şi-a făcut loc şi la guvernare, printre preşedinţi şi prim-miniştri, ce să mai zicem de biata lume care nu are nici cea mai mică funcţie de stat (publică) şi niciun fel de acoperire politică pe linie de partid? Ce ne facem cu miile şi milioanele de nedreptăţiţi (ai sorţii?), pe care, ani la rând, nimeni în R. Moldova nu îi aude, iar “marii”, dacă îi şi aud, nu au răbdarea (sau plăcerea) să-i şi înţeleagă. Şi-atunci, mă întreb, poate că această “cădere” din posturi nu e cădere, ci răsplată? Mi-a părut foarte sugestiv, în acest sens, comentariul pe care-l afişa săptămâna trecută, pe site-ul ZdG, Vlad, unul dintre cititorii noştri. La tot balamucul politic şi “naufragiul” în care s-au pomenit ex-premierul Vlad Filat şi ex-preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, cititorul comenta cu un citat dintr-o nuvelă istorică din clasica românească. “Tu, cel care erai deprins să omori, învaţă-te a muri” (din nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi). Atât a comentat, cu acest exemplu, dramatic, dar expresiv, dintr-o experienţă istorică. Sugestiv şi la ţanc citatul, după cum ar zice moldoveanul, deşi “moartea” în cazul nostru este mai mult o metaforă şi nu o fatalitate fizică, aşa cum a fost în cazul lui Lăpuşneanu (l).

Cultul Onoarei şi cultul funcţiei

Când murise Brejnev, îmi amintesc că şi atunci mai multă lume o dăduse în jale. Mai ales în marile instituţii de stat. Şi, mai ales, cei cu funcţii de stat. La TeleRadio-Moldova, mama lui Mark Tkaciuk, Asea Tkaciuk (activistă, şefa sindicatelor) convocase, în grabă, lumea la un miting de doliu şi, cu vocea tremurândă, cu batista la coada ochilor (poate că şi lăcrima), încerca să ne convingă cât de mare este pierderea pentru noi, o dată cu “plecarea” lui Leonid Ilici. Ani mai devreme, în copilărie, unul dintre vecinii noştri îmi povestea câtă jale şi lacrimi au fost la moartea lui Stalin. După Stalin şi Brejnev au murit mai mulţi. S-a dus Ho Şi Min al Vietnamului, Mao Zedong al Chinei, Kim Ir-sen al Coreii de Nord, s-a dus şi Andropov, şi Ceauşescu, şi Slobadan Miloşevic al Iugoslaviei, şi Saddam Husein al Irakului, şi Muammar Kaddafi al Libiei, şi Margaret Thatcher a Marii Britanii, şi… Unii au murit pe baricade, alţii – în afara baricadelor. Pe unii lumea i-a plâns, pentru alţii s-a bucurat că au plecat. În dependenţă de cum au fost. Nu pentru ei. Pentru ţara lor. Oficialilor noştri le place să speculeze, la tot pasul, cu numele lui Ştefan cel Mare. Unii îl mai scapă în vocabularul lor, în funcţie de interes, şi pe Mihai Viteazul, mai puţini fac trimitere la Alexandru Ioan Cuza şi aproape nimeni la Ion Antonescu. De ce? Pentru că îşi dau seama, probabil, că niciodată nu vor fi ca ei. Cultul funcţiei şi Cultul Onoarei sunt ape diferite.