Basarabia, rămasă în Kazahstan
«Deportările sovietice au fost cea mai mare tragedie pentru Basarabia, după ocuparea ei militară în 1940. Ne-au dus în Siberia şi Kazahstan ca să ne pierdem, iar Bunul Dumnezeu a ales ca să mai fim…» (din declaraţia Valentinei Sturza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici (AFDP).
13 iunie din acest an nu a fost altul decât 13 iunie din 2011, sau orice alt an de după 1994 (resovietizarea elitei politice), cu singura excepţie, poate, că de data asta, în prima linie, alături de AFDP, a intrat Consiliul Unirii (?!), care anunţa, cu o zi mai devreme, lansarea, în premieră la Chişinău, a programului de acţiuni «Comemorare spre neuitare», program care presupune consemnarea mai multor date istorice din acelaşi cerc al suferinţei în care nimerea Basarabia după 28 iunie 1940. E vorba de 13 iunie (1941) – primul val de deportări staliniste, 22 iunie (1941) – intrarea României în război de partea Germaniei pentru recuperarea Basarabiei, 28 iunie (1940) – invadarea militară a Basarabiei de către Rusia sovietică şi 6 iulie (1949) – cel de-al doilea şi cel mai ucigaş val de deportări, care a condus la «decapitarea» Basarabiei. Şi ar mai fi ceva de reţinut: 13 iunie-2012 a fost declarat de AFDP (şi tot în premieră) Ziua Tăcerii. A fost ca de Blajini. La Piatra Comemorativă din Scuarul Gării de Trenuri s-au aprins lumânări, s-au făcut rugăciuni în şoaptă, s-au depănat aminitiri şi s-au adus flori. Dincolo de astea, toate au fost pe vechi: preponderent, aceeaşi lume adunată: victimele deportărilor, o mână de scriitori, o altă mână de ziarişti, administraţia urbei, câţiva miniştri şi lideri de partide, şi cam atât. Dintre mai-marii zilei au onorat evenimentul premierul V. Filat, preşedintele liberal-democraţilor, deputaţii M. Ghimpu şi M. Godea – liderii PL şi, respectiv, PAD (Partidul Acţiunea Europeană), alături de care şi câţiva miniştri de pe aceleaşi filiere politice. Lumea s-a întrebat de ce nu e şi preşedintele republicii sau vreun «trimis special» de la «curte», la fel cum s-a întrebat de ce lipseşte şi celălalt preşedinte – al Parlamentului, liderul PDM? Răspunsurile, însă, s-au pierdut în aer, iar întrebările au fost şi altele: de ce suntem în fiecare an aproape aceiaşi? Unde-i societatea civilă? Unde-s apărătorii drepturilor omului? Unde-s Uniunile Profesionale şi de Creaţie? Unde-s şcolile (cel puţin universitare)? Unde-i Biserica? Şi de ce în cazul transsexualilor şi homosexualilor ONG-iştii au intrat, practic, într-un război meditic de durată cu Puterea şi Biserica, iar în cazul unei tragedii, care ne-a marcat pentru totdeauna – uitare?
Kazahstanul, mai aproape de deportaţii Basarabiei
La Karaganda, în Kazahstan, autorităţile kazahe au ridicat, în acest an, un monument în memoria deportaţilor din Basarabia. Nu ştiu dacă erau obligaţi s-o facă, pentru că nu ei au inventat deportările şi nici nu ei i-au vânat şi i-au arucat în marfare ca să-i rupă de acasă şi să-i ducă «să se piardă» în pustietăţile Kahastanului sau hăurile Siberiei. Gestul celor de la Astana a surprins, cu atât mai mult că la Chişinău se discută de 17 ani despre un posibil monument dedicat celor deportaţi. S-au schimbat preşedinţi, şefi de guverne, miniştri, primari de Chişinău, viceprimari şi arhitecţi-şefi şi doar promisiunea că la Chişinău va fi edificat un Monument Deportaţilor a rămas neschimbată. Va mai fi? Nu va mai fi? Deocamdată avem ceea ce suntem. Cu Monumentul se întâmplă, practic, ceea ce s-a întâmplat şi cu Ziua Naţională de Doliu, pe care iarăşi nu o avem – deşi s-a încercat, dar pe care o au balticii, ucrainenii (Den’ skorbi), posibil că şi ruşii. Şi nu doar ei. S-ar putea ca nu la toţi să le fi fost pe plac decretul lui M. Ghimpu (preşedinte ad-interim al R. Moldova în 2010) şi declararea zilei de 28 iunie «Zi a ocupaţiei sovietice». Dar acelaşi partid a avut, acum o lună, şi o altă iniţiativă: 16 mai – Zi de Doliu Naţional (la 200 de ani de la primul rapt al Basarabiei). A fost cumva reacţia colegilor de Alianţă alta decât în 2010? Lui Ghimpu i s-a cerut, strict «colegial»: «nu ne mai ţineţi atâta în doliu». Replica, ca de obicei, a venit din partea oamenilor care nu au fost (deşi ar trebui), nu sunt şi nici nu se ştie dacă vor fi vre-odată îndoliaţi de pe urma tragediilor, care au marcat destinul Basarabiei şi a basarabenilor, indiferent de originea lor etnică. Paradoxal, dar şi după 20 de ani de la proclamarea Independenţei, în R. Moldova nu toate adevărurile sunt recunoscute ca atare. La Chişinău, sus la «vârf», poate fi condamnat Hitler, nasismul, holocaust-ul, poate fi condamnat Al. Ioan Cuza, «Sfatul Ţării», Ion Antonescu, «Garda de Fier», oricine şi orice poate fi condamnat, însă, nimeni şi nimic din ceea ce poate fi legat, cumva, de Rusia, fie ea a kneazului Igor, a ţarului Nicolae al II sau a preşedintelui V. Putin. Voit sau nu, dar «puterea» (cu mici excepţii) se împotriveşte să înţeleagă că regimurile nu au naţionalitate, iar condamnarea unui regim criminal nu este egală cu condamnarea unei naţiuni sau a statului din care vine acest regim. Că dacă ar fi fost aşa, nu mai avea cum să fie azi prietenă, la cataramă, Rusia lui Putin cu Germania lui Merkel. Deci, într-un caz poate fi înţeles faptul că Stalin a fost Stalin şi Hitler a fost Hitler, în celelalte – nu. Şi pentru nimeni alţii. Partea proastă a lucrurilor, de fapt, e că, în toţi anii de după 1994, Chişinăul a răspuns şi continuă să răspundă cu docilitate la «net»-urile Moscovei – directe, sau prin «valeţii» din politica moldovenească. «Nicio ţară nu poate fi supusă fără o complicitate din interior» – este marele înţelept chinez Sun Tzu. Mai trebuie ceva comentat? Să admitem, că o Zi de Doliu ar fi prea tare spus şi ar putea rupe timpanele cuiva (deşi adevărul asta e), dar să nu avem o Zi a Memoriei, după trei valuri de deportări, după o foamete organizată şi tot cea s-a mai întâmplat după 28 iunie, 1940, e totală laşitate.
O zi în care să fim aceiaşi
Rusia, ca orice altă componentă a URSS, a avut şi ea, ca şi noi, parte de aceleaşi tratamente din partea regimului sovietic. Numai că noi am mai suferit şi pentru faptul că nu eram ruşi. Spre deosebire de Chişinău, însă, la Moscova nimeni nu-i separă pe ruşi, la evenimente ca cel din 13 iunie, pe criteriu identitar, lingvistic,religios sau politic. Până şi comuniştii sunt mai rezervaţi în declaraţii şi aprecieri (acuzaţiile fiind direcţionate spre Stalin). Iar comemorarea victimelor stalinismului în Rusia se face într-un program non-stop, de 24 de ore. Nu de o oră sau două. Lucrurile sunt organizate astfel, ca să poată reuşi oricine să ia parte la proces. La condamnare. Şi la neuitare. Este o zi în care locul adunării este plin de lumânări, de flori, de amintiri, de rugăciune, o zi în care toţi ruşii încearcă să fie aceiaşi. Curios lucru: dacă şi la Chişinău s-ar face la fel, am reuşi, măcar pentru o zi în an, să fim şi noi aceiaşi: preşedinţii, miniştrii, deputaţii, partidele mari, partidele mici, ONG-iştii, primarii, că, în rest, cealaltă lume nu are ce împărţi. Sau lăsăm Basarabia deportaţilor pe seama Kazahstanului?
Petru Grozavu
