Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Banalitatea răului

Banalitatea răului

Hannah Arendt este bine cunoscută în lumea ştiinţelor sociale în primul rând pentru tratatele sale despre comportamentul oamenilor care trăiesc în regimuri totalitariste. (Majoritatea textelor pot fi găsite gratis pe Internet.) Cel mai controversat şi adesea discutat concept pe care l-a propus Arendt a fost „banalitatea răului”, prin care cercetătoarea a încercat o explicaţie alternativă a cauzelor care au stat la baza Holocaustului şi a altor acte de violenţă excepţională, ce nu ezită să tot izbucnească în societăţile umane până în prezent.

235-arendt
Hannah Arendt (Johanna Arendt), teoretician politic german, numită deseori filosof, deşi ea a refuzat această “etichetă”. Este una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane. Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul.
S-a născut într-o familie de evrei la Linden, Germania, în 14 octombrie 1906. Tatăl ei era inginer, iar mama practica muzica. A studiat teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filosofie. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la editura Schoken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti.
A murit la New York pe 4 decembrie 1975.

Prin „banalitatea răului” Arendt a încercat să chestioneze tradiţia dominantă a simţului comun, prezentă şi în literatura teologică sau filosofică, prin care persoanelor vinovate de acte de răutate—violenţă extraordinară li se atribuiau trăsături „excepţionale” de genul „nebun”, „posedat”, „oameni fără nimic sfânt” sau „fără suflet”. (La Chişinău, bunăoară, unii afirmă foarte serios că liderii comunişti, precum şi unii poliţişti sau procurori ar fi posedaţi de Satana.)
Arendt a sugerat că actele de violenţă înfiorătoare nu sunt în mod necesar săvârşite de către posedaţi, psihopaţi sau de către persoane cu tendinţe violente, ci de foarte multe ori de către indivizi ordinari, docili sistemului, indiferenţi faţă de durerea altora, dar care posedă o puternică dorinţă de parvenire şi de apartenenţă la un sistem ierarhic.

Arendt a ajuns la aceste concluzii urmărind şi relatând pentru revista „The New Yorker” procesul intentat lui Adolf Eichmann – şeful Departamentului Gestapo pe Chestiuni Evreieşti, care s-a desfăşurat la Ierusalim în perioada 11 aprilie – 18 august 1961 şi s-a încheiat cu condamnarea lui Eichmann la moarte. (Întârzierea procesului s-a datorat faptului că după război Eichmann s-a refugiat în Argentina, de unde a fost pescuit de Mosad şi pus în banca acuzaţilor.)
Arendt afirma că pe parcursul procesului cea mai înfiorătoare era „normalitatea” acelui ofiţer Gestapo. Eichmann nu era un antisemit înrăit, nici violent, nu era obsedat de năpasta omorului precum erau alţi ofiţeri nazişti, adică nu părea deloc o personificare a Răului, deşi, în mare parte, anume el se făcea vinovat de programele de deportare şi exterminare a evreilor în perioada Războiului II Mondial. Înainte de a fi judecat, mai mulţi psihiatri l-au declarat normal psihic. În opinia lui Arendt, Eichmann nu era decât un bărzăun cenuşiu harnic şi eficient, un funcţionar lipsit de orice scrupule, deosebit de consecvent în a se supune şi îndeplini ordinele superiorilor sau obligaţiile de serviciu. Cu excepţia dorinţei puternice de a fi promovat, Eichman nu avea niciun motiv de a comite toate actele inumane pe care le-a comis. Era conştient, dar conştiinţa lui lucra parcă pe invers. Pentru el „binele” nu însemna respectul faţă de viaţa umană, ci a îndeplini porunca superiorilor. Tocmai descoperirea faptului că nu era nimic special de descoperit a făcut procesul lui Eichmann atât de frapant.

De îndată ce articolele lui Arendt au văzut lumina tiparului, acestea au devenit obiectul unor critici puternice din partea intelectualilor vremii. Arendt plasa miezul răului în esenţa personalităţii birocratice – o lume de operaţii fără consecinţe directe asupra celora care le efectuează, cu alte cuvinte: răufăcătorii păreau a fi indivizi lipsiţi de judecată, cărora pur şi simplu li se ordona şi de la care se aştepta execuţia necondiţionată a ordinelor fără implicarea lor personală sau conştientizarea distrugerilor înspăimântătoare pe care le înfăptuiau – un lucru aparent imposibil şi enervant pentru criticii lui Arendt.

În articolele sale Arendt nu a definit „banalitatea răului”. Se poate spune însă cu certitudine ce nu subînţelegea autoarea prin acest concept: nu avea în vedere că răul pe care l-a comis Eichmann este „banal” sau că nu trebuie condamnat legal sau moral. Termenul nu a fost o tentativă de a-l achita pe Eichmann sau pe alţi birocraţi nazişti, precum au sugerat-o unii critici. Termenul nu a fost folosit cu gândul de a trivializa Răul sau Holocaustul sau de a transforma evenimentele Holocaustului într-un alt exemplu consecutiv al Răului universal. Arendt nu a încercat să schiţeze o doctrină nouă şi nu a pretins de a explica teoretic tot Răul. Arendt a descris prin „banalitatea răului” nu atât esenţa Răului, cât mai curând profilul răufăcătorului, cauzele şi motivele care au determinat pe cineva anume să direcţioneze acte de violenţă absolută împotriva altor oameni.

Teodor AJDER, psiholog