Banalitatea răului

Hannah Arendt este bine cunoscută în lumea ştiinţelor sociale în primul rând pentru tratatele sale despre comportamentul oamenilor care trăiesc în regimuri totalitariste. (Majoritatea textelor pot fi găsite gratis pe Internet.) Cel mai controversat şi adesea discutat concept pe care l-a propus Arendt a fost “banalitatea răului”, prin care cercetătoarea a încercat o explicaţie alternativă a cauzelor care au stat la baza Holocaustului şi a altor acte de violenţă excepţională, ce nu ezită să tot izbucnească în societăţile umane până în prezent.

235-arendt
Hannah Arendt (Johanna Arendt), teoretician politic german, numită deseori filosof, deşi ea a refuzat această “etichetă”. Este una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane. Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul.
S-a născut într-o familie de evrei la Linden, Germania, în 14 octombrie 1906. Tatăl ei era inginer, iar mama practica muzica. A studiat teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filosofie. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la editura Schoken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti.
A murit la New York pe 4 decembrie 1975.

Prin “banalitatea răului” Arendt a încercat să chestioneze tradiţia dominantă a simţului comun, prezentă şi în literatura teologică sau filosofică, prin care persoanelor vinovate de acte de răutate—violenţă extraordinară li se atribuiau trăsături “excepţionale” de genul “nebun”, “posedat”, “oameni fără nimic sfânt” sau “fără suflet”. (La Chişinău, bunăoară, unii afirmă foarte serios că liderii comunişti, precum şi unii poliţişti sau procurori ar fi posedaţi de Satana.)
Arendt a sugerat că actele de violenţă înfiorătoare nu sunt în mod necesar săvârşite de către posedaţi, psihopaţi sau de către persoane cu tendinţe violente, ci de foarte multe ori de către indivizi ordinari, docili sistemului, indiferenţi faţă de durerea altora, dar care posedă o puternică dorinţă de parvenire şi de apartenenţă la un sistem ierarhic.

Arendt a ajuns la aceste concluzii urmărind şi relatând pentru revista “The New Yorker” procesul intentat lui Adolf Eichmann – şeful Departamentului Gestapo pe Chestiuni Evreieşti, care s-a desfăşurat la Ierusalim în perioada 11 aprilie – 18 august 1961 şi s-a încheiat cu condamnarea lui Eichmann la moarte. (Întârzierea procesului s-a datorat faptului că după război Eichmann s-a refugiat în Argentina, de unde a fost pescuit de Mosad şi pus în banca acuzaţilor.)
Arendt afirma că pe parcursul procesului cea mai înfiorătoare era “normalitatea” acelui ofiţer Gestapo. Eichmann nu era un antisemit înrăit, nici violent, nu era obsedat de năpasta omorului precum erau alţi ofiţeri nazişti, adică nu părea deloc o personificare a Răului, deşi, în mare parte, anume el se făcea vinovat de programele de deportare şi exterminare a evreilor în perioada Războiului II Mondial. Înainte de a fi judecat, mai mulţi psihiatri l-au declarat normal psihic. În opinia lui Arendt, Eichmann nu era decât un bărzăun cenuşiu harnic şi eficient, un funcţionar lipsit de orice scrupule, deosebit de consecvent în a se supune şi îndeplini ordinele superiorilor sau obligaţiile de serviciu. Cu excepţia dorinţei puternice de a fi promovat, Eichman nu avea niciun motiv de a comite toate actele inumane pe care le-a comis. Era conştient, dar conştiinţa lui lucra parcă pe invers. Pentru el “binele” nu însemna respectul faţă de viaţa umană, ci a îndeplini porunca superiorilor. Tocmai descoperirea faptului că nu era nimic special de descoperit a făcut procesul lui Eichmann atât de frapant.

De îndată ce articolele lui Arendt au văzut lumina tiparului, acestea au devenit obiectul unor critici puternice din partea intelectualilor vremii. Arendt plasa miezul răului în esenţa personalităţii birocratice – o lume de operaţii fără consecinţe directe asupra celora care le efectuează, cu alte cuvinte: răufăcătorii păreau a fi indivizi lipsiţi de judecată, cărora pur şi simplu li se ordona şi de la care se aştepta execuţia necondiţionată a ordinelor fără implicarea lor personală sau conştientizarea distrugerilor înspăimântătoare pe care le înfăptuiau – un lucru aparent imposibil şi enervant pentru criticii lui Arendt.

În articolele sale Arendt nu a definit “banalitatea răului”. Se poate spune însă cu certitudine ce nu subînţelegea autoarea prin acest concept: nu avea în vedere că răul pe care l-a comis Eichmann este “banal” sau că nu trebuie condamnat legal sau moral. Termenul nu a fost o tentativă de a-l achita pe Eichmann sau pe alţi birocraţi nazişti, precum au sugerat-o unii critici. Termenul nu a fost folosit cu gândul de a trivializa Răul sau Holocaustul sau de a transforma evenimentele Holocaustului într-un alt exemplu consecutiv al Răului universal. Arendt nu a încercat să schiţeze o doctrină nouă şi nu a pretins de a explica teoretic tot Răul. Arendt a descris prin “banalitatea răului” nu atât esenţa Răului, cât mai curând profilul răufăcătorului, cauzele şi motivele care au determinat pe cineva anume să direcţioneze acte de violenţă absolută împotriva altor oameni.

Teodor AJDER, psiholog

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Stefanita

    La Parlamentul European au fost organizate luni audieri în problema torturării tinerilor în comisariatele de poliţie din Republica Moldova după protestele violente de la 7 aprilie

    La Bruxelles au fost invitaţi tineri maltrataţi de poliţie, care au povestit detalii de groază despre “coridorul morţii” prin care au trecut. Pe de altă parte, exponenţii guvernării comuniste de la Chişinău susţin că Rezoluţia Parlamentului European, care a pus capăt acelui masacru, este “o insultă la adresa poporului moldovean”.
    NENOROCIŢI PE VIAŢĂ
    Zadarnic au încercat demnitarii europeni să afle luni de la reprezentantul Moldovei la Bruxelles, Iulian Groza, cum au fost pedepsiţi poliţiştii care i-au maltratat pe tineri după evenimentele din aprilie. Întrebat despre elucidarea cazurilor de tortură, Groza nu a ştiut ce să răspundă. La dezbateri au fost invitaţi însă şi tineri care au povestit amănunţit cum au fost bătuţi în comisariate de către poliţişti. Mărturiile lui Victor Aramă despre aşa-numitul “coridor al morţii”, prin care erau somaţi să treacă tinerii în acele zile, i-a şocat pe cei prezeneţi la dezbateri.

    Potrivit Ludmilei Popovici, director al Centrului de reabilitare “Memoria”, care le-a acordat gratuit asistenţă medicală celor maltrataţi, unii tineri au fost pur şi simplu nenorociţi pentru tot restul vieţii. “Avem băieţi cu contuzie renală, nouă cazuri de surditate posttraumatică după ce băieţii au fost loviţi peste urechi, timpan rupt, ureche medie afectată. Problema este foarte serioasă, deoarece sunt implicaţi foarte mulţi poliţişti. Avem persoane care nici în clin, nici în mânecă nu au avut cu protestele. Pur şi simplu au coborât din microbuz, iar poliţiştii l-au lovit după cap…”, a spus Ludmila Popovici.

    ANCHETĂ COMPLETĂ
    Reprezentantul parteneriatului european pentru democraţie, Marcin Walecki, a insistat ca UE să ceară autorităţilor de la Chişinău o investigare completă a cazurilor de tortură şi a propus ca asistenţa financiară europeană să nu mai treacă prin instituţiile guvernamentale ale Republicii Moldova care, potrivit lui, nu pot face dovada cooperării pentru protejarea cetăţenilor. Pe de altă parte, exponenţii puterii comuniste blamează Rezoluţia din aprilie a Parlamentului European prin care se cerea autorităţilor comuniste să pună capăt imediat torturii din comisariate.

    Comunistul Grigorii Petrenko a spus că respectivul document este “o insultă la adresa poporului moldovean”, deoarece nu face nici o referire la poliţiştii care au avut de suferit în timpul protestelor violente din luna aprilie: “Eu şi astăzi pot să repet ceea ce am spus atunci. Consider că atâta timp cât această Rezoluţie nu reflectă obiectiv evenimentele din 6, 7 şi 8 aprilie, aceasta nu poate fi considerată un document care merită discutat. Noi am avut amendamente aproape la fiecare articol, dar nu am fost ascultaţi”, a menţionat comunistul Petrenko.

    Reprezentanţii Parlamentului European au cerut observatorilor internaţionali care vor monitoriza alegerile parlamentare anticipate la data de 29 iulie din Republica Moldova să fie extrem de precauţi, astfel încât rezultatele scrutinului să reflecte adevărata opţiune a electoratului.

    Preluat din Jurnalul National

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *