Avem nevoie de ştiri bune?
În timp ce R. Moldova trece printr-o criză politică de proporţii, apar avocaţii ştirilor bune. Oare nu e supraîncărcat cetăţeanul cu informaţie negativă? Oare nu ar trebui să raportăm mai multe lucruri pozitive?
Conceptul de ştiri bune trezeşte suspiciunea de propagandă. Or, nu a stat conceptul “atitudinii pozitive” la baza aproape tuturor statelor totalitare?! Cei care erau critici faţă de regim erau segregaţi ca “negativi”. Bineînţeles, televiziunea sovietică era plină de “ştiri pozitive”, cel puţin cu caracter intern.
Eu sunt în favoarea ştirilor bune. Dar ce ar semnifica ştiri bune din domeniul politic? Politica, prin definiţie, este un joc bazat pe coerciţie, într-o societate în care unii au dreptul să-i impoziteze şi reglementeze pe ceilalţi. Am totuşi dubii că aceasta este interpretarea avocaţilor ştirilor bune. Mai degrabă, “ştiri pozitive” par să fie cele din domeniul social: acte de caritate, cultură etc.
Cel mai “pozitiv” şi cel mai puţin cunoscut miracol pare a fi totuşi ignorat în multe publicaţii media: economia de piaţă. Viaţa cotidiană este plină de fapte pozitive, pe care nimeni nu le laudă: magazine, supermarketuri cu rafturi pline de produse, milioane de oameni din toată lumea care conlucrează fără violenţă – persoane de toate etniile, religiile, cu mentalităţi şi gusturi diferite. Să ne gândim numai câte mii de persoane colaborează, fără să se cunoască personal, la producerea unor lucruri destul de simple: banane, pixuri, covoare, colanţi sau parfumuri. În toate aceste situaţii, oameni căutând nimic altceva decât propria bunăstare sunt împinşi, prin “mâna invizibilă” a pieţei – după Adam Smith, să producă mai mult şi mai multe bunuri necesare.
Toate acestea – fără vreun comisar european sau global care ar planifica, la nivel mondial, producţia pixurilor, scutecelor, bomboanelor sau gumelor de mestecat! Pur şi simplu – prin mecanismul preţurilor, interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Astfel, bunurile considerate mai necesare sunt iniţial mai scumpe, iar producătorii, căutând profituri, se străduiesc să producă mai mult, acest fapt conducând, în cele din urmă, la scăderea preţurilor. Şi invers, bunurile pe care nu le solicită nimeni scad de la sine în preţ, aşa încât nu mai sunt profitabile. De aceea, aproape că nu mai există o industrie care să producă parafernalii comuniste (busturi, maiouri etc.).
Ce fac intelectualii, oameni buni, în faţa unui astfel de miracol pământesc? Îl ignoră sau chiar încearcă să-l distrugă. În numele “egalităţii sociale”, militează pentru impozite mai mari, pentru mai multe reglementări ale sectorului productiv. Investitorii străini sunt numiţi exploatatori, afacerile falimentează sub presiunea schemelor intervenţioniste ale statului. Recent, la Radio Europa Liberă am auzit despre cazul unui antreprenor din Rusia care s-a sinucis fiindcă statul rus i-a distrus afacerea.
În loc să căutăm salvarea la misionarii ajutorului pentru dezvoltare, naţionali şi internaţionali, sau la politicieni, mai noi şi mai “buni” (altfel spus, mai ipocriţi), de ce să nu luăm antreprenorii şi oamenii de afaceri, mai ales cei cu afaceri mici şi mijlocii, care nu se bucură de favorurile speciale ale persoanelor influente, sub protecţia “drepturilor omului”?!
