Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Audierea martorului Voronin

Audierea martorului Voronin

Pe 29 noiembrie 2011, preşedintele din 2009, Vladimir Voronin, a fost citat în instanţa de judecată în calitate de martor în dosarul intentat pe marginea acţiunilor poliţiei, întreprinse în ziua de 7 aprilie. Să reţinem, martor şi nu inculpat. Imediat după şedinţa de judecată, Voronin a ieşit în faţa presei, cu un text pregătit din timp, scris, nu se ştie de cine, în limba română, şi a declarat că el a prezentat în instanţa de judecată “toate datele complete”. Ce o fi însemnând această formulă? Ce loc deţinea în şirul acestor “date” premiera din acea perioadă, Zinaida Greceanâi? Cine a preluat “datele”? În ce  măsură acestea au fost aceptate, dar şi utile judecătorilor care, mai mult de un an deja, examinează dosarul? Cum vor proceda aceşti judecători care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să pronunţe o sentinţă în acest dosar?

Presa a încercat, fără prea mult succes, să afle mai multe despre audierile martorului Voronin,  desfăşurate cu uşile închise la Judecătoria Centru din Chişinău. Şeful de atunci al statului, însă, a utilizat acest eveniment pentru a ieşi falnic în faţa camerelor de luat vederi şi a cere ca AIE să le cedeze de bună voie puterea comuniştilor. El nu şi-a presărat niciun fir de cenuşă pe creştet, nu a manifestat niciun regret, iar despre o eventuală vină de cele întâmplate nici nu i-a trecut prin cap să o recunoască.

De altfel, dosarul cu poliţişti îi are în vizor pe şefii de atunci ai instituţilor de forţă – Gheorghe Papuc, Vladimir Botnari, etc. Responsabilii din cadrul MAI sunt cercetaţi pentru “neglijenţă în serviciu”. Anume astfel a fost calificată de către procurori teroarea la care au fost supuşi sute de tineri, omorul unor participanţi la protestele din acele zile şi camuflarea unor cadavre ale tinerilor omorâţi, având înscrisă pe faţă speranţa libertăţii, chiar şi în ultimele clipe ale vieţii lor.

În acest dosar, Papuc şi Botnari pledează nevinovaţi, iar Voronin a confirmat că tot ce s-a făcut atunci, a fost în scopul “respectării ordinii publice şi protejării participanţilor la acele acţiuni”. Putea fi altfel? Aşa cum, până în prezent, au fost pronunţate doar două sentinţe în cazul unor poliţişti, nimeni nu ne va mai putea convinge de acum încolo că ex-ministrul de Interne, Papuc, şi ex-comisarul de Chişinău, Botnari, ar putea fi găsiţi vinovaţi de vreo instanţă de judecată din R. Moldova. În acest caz, se pare, nu doar justiţia noastră, înglodată în probleme de tot felul, ar fi responsabilă de nedreptate, ci şi întreaga societate, în special noua clasă de politicieni, care demonstrează că totul, dar absolut totul, a fost dat uitării, ireversibil.

Cei câţiva membri ai societăţii civile, câteva medii de presă, care mai bat alarma în cazul unor subiecte legate de 7 aprilie 2009, nu mai sunt văzute, auzite, luate în seamă, sunt, pur şi simplu, neglijate sau chiar ignorate… Se încearcă inducerea opiniei că “justiţia îşi face treaba” şi că vom afla, la timpul potrivit, verdictele obiective şi echidistante în cazul celor implicaţi în acţiuni de distrugere şi de tortură.

Între timp, mama lui Valeriu Boboc, tânărul omorât în PMAN – victimă într-undosar nefinalizat încă, se confuntă cu grave probleme de sănătate. Părinţii lui Eugen Ţap au ales tăcerea, la fel ca şi apropiaţii lui Ion Ţibuleac şi ai lui Maxim Canişev. Şi cele câteva sute de torturaţi nu îşi mai împărtăşesc suferinţele, pentru că nu mai sunt siguri dacă are sau nu rost să mai lupte. Mediile de informare sunt total cucerite de politicieni care, ore în şir, par disponibili să comenteze orice fel de subiecte, mai puţin cele legate de evenimentele din 7 aprilie.

Sugera cineva, un coleg de breaslă, că, în condiţiile în care oamenii politici de la noi nu prea au despre ce le raporta cetăţenilor în legătură cu succesele lor, presa ar trebui să-i taxeze şi să nu le mai urmărească fiecare pas, dându-le astfel importanţă, contribuind la constituirea unei imagini publice cât mai complexe. Ce s-ar întâmpla dacă, pentru o perioadă de timp, viaţa politică ar fi “reflectată” în pagini nescrise? Ce s-ar întâmpla dacă, seară de seară, nu i-am mai vedea la televizor? De ce nu ne-am întoarce la lecturi sau la nişte emisiuni cognitive? Ce ar face, cum ar acţiona ei fără presă?

Aneta Grosu, 
aneta@zdg.md