Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Ateismul politic

Ateismul politic

Biserica a devenit de mult ţapul ispăşitor pentru problemele noastre sociale. Rareori vei descoperi un luptător pentru “drepturile omului” sau un analist politic care, cel puţin periodic, să nu-i mustre pe duhovnici pentru discriminare, ură faţă de minorităţi sau pentru că au o viziune de viaţă învechită, toxică, ridicolă, în cele din urmă. Mă mir că aceşti critici nu au cerut încă “liberalizarea” dress-codului în biserică: admiterea amatorilor “vestimentaţiei” topless şi string tanga. Serios vorbind, pot fi aduse multe critici la adresa bisericilor, atât pentru perioadele istorice anterioare, cât şi pentru perioada actuală. E de ajuns să menţionăm doar că anumite biserici evanghelice americane servesc din sec. XX ca apologeţi şi propagandişti ai militarismului mondial şi apară inclusiv războiul nuclear ca o opţiune legitimă împotriva “Răului”. Şi în Est, biserica a fost deseori, pe parcursul istoriei, un instrument al statului rus.

E de mirare că cei care luptă atât de insistent împotriva imixtiunii bisericii în chestiunile sociale şi politice, care cer, de secole, separarea statului de biserică sunt, în acelaşi timp, nişte fanatici religioşi şi mai periculoşi. Idolul lor este instituţia Statului. Dar cum putem ridiculiza anumite mituri, credinţe sau ritualuri religioase şi în acelaşi timp să credem în mitologia politicului? Canonul acestei religii este propovăduit prin forţa combinată a ministerelor educaţiei şi a experţilor naţionali şi internaţionali, care încearcă să ne îndoctrineze cu tot feluri de superstiţii. Să enumerăm câteva puncte din “canonul” enoriaşilor politici.

Noi (inclusiv familiile noastre) nu ştim cum să ne cheltuim mai bine banii proprii, câştigaţi deseori în condiţii foarte precare, de aceea, este mai bine ca o instituţie centrală (Statul) să-i cheltuiască pentru noi. Fiindcă, iarăşi, nu suntem suficient de deştepţi ca să înţelegem avantajul acestui “aranjament”, trebuie să fim forţaţi să cedăm acestei instituţii o parte a averii noastre (prin impozite). Şi fiindcă suntem prea incompetenţi şi proşti pentru a lua decizii importante pentru viaţa noastră, este mai bine să transmitem puterea de decizie politicienilor, care apoi să reglementeze toate nuanţele cu care ne-am putea confrunta: de la locul nostru de muncă până în dormitor. Cu toate că ne lipseşte discernământul şi clarviziunea pentru a acţiona independent, suntem totuşi cei mai competenţi pentru a-i alege pe reprezentanţii noştri. Ultimii ne vor fi fideli şi vor avea în vedere numai interesul nostru, vor fi echidistanţi, etici şi dezinteresaţi material.

Spre deosebire de “evul mediu întunecat”, când existau bani reali (aur, argint, cupru) care îşi păstrau valoarea, am înţeles că este mai bine să avem bani “din aer”. O bancă centrală este instituţia perfectă pentru a crea permanent noi bani. Din această cauză avem inflaţie, cresc preţurile, deoarece mai mulţi bani concurează pe piaţă pentru aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii, ceea ce ne aduce doar beneficii. Suntem protejaţi astfel de “viciul” economisirii pentru viitor (pentru bătrâneţe sau pentru copiii noştri) şi, prin devalorizarea continuă a banului, îi cheltuim mai rapid, “aici şi acum”.

Faptul că aceste “dogme”, chiar dacă indirect, stau la baza mai multor programe politice, manuale şcolare şi universitare explică de ce, spre deosebire de ateiştii religioşi, nu prea există ateişti politici. Ultimii ar cere separarea statului de economie, de viaţa privată şi de bani. Aşa însă, urmărim lecţiile sfinţilor politicieni şi ne ocupăm de răstălmăcirea profeţiilor lor, nebănuind că, în spatele multor cuvinte de lemn, nu se ascunde înţelepciune, ci un gust amar de umor sărac.