Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Arta de a irosi bani…

Arta de a irosi bani publici

Curtea de Conturi a raportat recent cazuri îngrijorătoare de irosire a banilor publici. În ultimii trei ani, Primăria Chişinăului ar fi pierdut peste un miliard de lei (cca. 65 milioane de euro). Iar salariile la unele întreprinderi de stat, potrivit unui articol din Jurnal de Chişinău, ar atinge niveluri care pentru Republica Moldova pot fi considerate astronomice.

Filosoful columbian conservator Nicolas Gomez Davila afirma că “istoria modernă nu este nimic mai mult decât un inventar al declaraţiilor de faliment”. Atâta doar că, dacă în sectorul privat ineficienţa şi irosirea de resurse este pedepsită de piaţă prin mecanismul falimentului, agenţii de stat nu falimentează niciodată sau extrem de rar. În cazul Uniunii Sovietice, acest proces de falimentare a durat aproape şaptezeci de ani, şi totuşi, în Rusia, dar şi în afara ei se găsesc destule persoane care încă nu doresc să se împace cu acest fapt împlinit.

De obicei, percepem falimentul, atât în viaţa personală, cât şi la întreprinderi, ca pe un rău care trebuie evitat prin toate mijloacele posibile. În Occident, şi nu numai, această abordare duce la “salvarea” întreprinderilor sau a unor industrii întregi aflate în prag de faliment, folosind în acest scop banii publici. Ultimii provin din impozite, datorii noi ale statului, sau – tehnica preferată, mai puţin sesizată de publicul larg – din tipărirea noilor bani “din aer”. Acest lucru este foarte dăunător pentru economie, deoarece inhibă funcţia vitală pe care o are falimentul în satisfacerea doleanţelor consumatorilor şi eliminarea ineficienţelor. Într-o economie de piaţă clientul este “suveranul”, care decide prin votul său bănesc zilnic care antreprenor poate deveni bogat. Antreprenorul care ignoră vocea consumatorului poate sărăci în foarte scurt timp, dacă nu intră în joc cu statul pentru a obţine protecţie privilegiată.
O întrebare fundamentală este cum să definim irosirea banilor publici. Din perspectiva contribuabilului, toate cheltuielile bugetare sunt potenţiale irosiri, deoarece, dacă ar avea dreptul să nu plătească deloc impozite, el ar face anumite alocaţii total diferit decât o face Statul. Astfel impozitele ar putea fi transformate într-o contribuţie voluntară şi nu ar fi necesară ameninţarea cu forţa în caz de neachitare. Nu întâmplător în vremuri îndepărtate, dar şi relativ mai recent, strângătorii de impozite erau întâmpinaţi de oameni în cel mai bun caz cu dispreţ, dacă nu şi cu arma în mână, cum se întâmpla atât în SUA, cât şi în Imperiul Rus.

Lupta cu delapidările publice se ciocneşte şi de probleme de ordin psihologic. Noi suntem programaţi biologic să acordăm mai multă atenţie lucrurilor vizibile decât celor invizibile. Chiar dacă aflăm că un proiect public de construcţie a fost în realitate un “aspirator de bani”, cel puţin, spunem noi, am rămas cu ceva palpabil: un spital, o şcoală, o stradă. Astfel, bunăoară, ne este mai greu să ne imaginăm clădirile care ar fi putut fi construite în locul Centrului Republican pentru Copii. Un alt defect în gândirea noastră economică este să vedem efectele imediate ale iniţiativei publice, dar nu şi efectele de lungă durată. În mod special, într-un sistem democratic, liderii sunt antrenaţi în a “cumpăra” voturi prin proiecte ambiţioase realizate în scurt timp, cu mai puţină considerare pentru durabilitatea lor. Un exemplu cronic sunt drumurile şi reparaţia lor, termenul de exploatare al cărora pare să coincidă cu următoarele alegeri; la fel e şi cu staţiile de troleibuz, nu demult amenajate în stil “european”, dotate cu ceasuri şi orare de circulaţie, dar care nu au rezistat decât la câteva ploi cu grindină.

O iniţiativă benefică ar fi crearea unei asociaţii a contribuabililor. Asemenea asociaţii există în multe ţări occidentale, cea mai numeroasă fiind cea din Germania, care publică anual “Cartea neagră a irosirilor publice”. O altă propunere vine chiar din practica Uniunii Europene, care cere ca proiectele sale de construcţie să fie “decorate” cu o plăcuţă explicativă. Astfel, la intersecţia străzilor Bucureşti şi Lazo citim pe o faţadă cu semne vizibile de deteriorare că a fost renovată în cadrul unui proiect UE (nu mai devreme decât în 2009). Dacă la această practică s-ar mai adăuga şi indicarea sumei cheltuite, am ajunge la ceea ce ne cer cu atâta insistenţă “partenerii europeni” – transparenţă şi “public awareness raising” (sensibilizarea opiniei publice).

Gerhard Ohrband, lector  universitar