Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Aplauze pentru «Pavlici Morozovi»

Aplauze pentru «Pavlici Morozovi»

«Faptul că la Chişinău guvernărilor le-a plăcut dintotdeauna să se hrănească cu «hoituri» politice nu e nou. Numai că acest «meniu» scîrbos, prevalat de interesele de moment din politică, naşte recidive mult mai grave dincolo de bucătăriile politice…».

Încurcate vremi. Lăudăm, în loc să condamnăm, acceptăm lucruri «pe dos» în loc să le întoarcem «pe faţă», batem din palme în loc să batem din picioare, dăm a aprobare din cap, în loc să dăm a dezaprobare sau, cel puţin, să strângem a nedumerire din umeri… Evadarea recentă a deputatului Sergiu Sârbu din PCRM a adunat prea multe laude, ovaţii şi exclamaţii, în special din partea Alianţei de Guvernare, ca lucrurile să poată fi trecute cu vederea, fără să ne întrebăm «dar pentru ce?».

Eroi sau dezertori?

Este adevărat, Sârbu a fost un jucător de prima linie în noua pleadă a PCRM, un foarte bun copil de trupă şi un apropiat al lui V. Voronin. Şi? Care-i treaba AIE să jubileze, să-şi roadă palmele aplaudând şi să-şi declare deschise «porţile» pentru Sârbu? Mai ales că nu e singurul şi nici primul caz de dezertare politică, de la 2009 încoace, din care AIE nu s-a ales, cu foarte mici excepţii, decât cu noi dureri de cap (care încă vor urma). La ce să ne aruncăm în braţele lui Sârbu, ori să-l strângem în braţe ca pe cel mai iubit dintre pământeni, dacă el însuşi recunoaşte că nu se va rupe de trunchiul din care provine. Ca şi Dodon, ca şi Mişin, ca şi Ţurcan, ca şi Stepaniuc, ca şi Tarlev… Sergiu Sârbu a făcut parte din partidul comuniştilor şi l-a slujit ostăşeşte în cei «mai stelari ani» pentru PCRM (2001—2009) şi mai chinuiţi ani pentru R. Moldova – ani în care el, ca şi camarazii săi comunişti se credeau reintraţi la putere «pentru foarte multă vreme, poate pentru totdeauna» (vorba lui V. Stepaniuc, părintele-ideolog al PCRM-ului din acei ani). Că nu a fost să fie – da. 2009 s-a dovedit a fi un an fatal pentru PCRM. Şi un început de mare declin. Primul care a deschis lista transfugilor din PCRM a fost Marian Lupu – în perioada 2005-2009 preşedinte de Parlament, un apropiat şi el al lui Voronin, presupus succesor al acestuia la preşedinţia R. Moldova (şi, posibil, chiar a PCRM), persoana cu Nr.2 pe lista electorală a comuniştilor la parlamentarele din aprilie-2009. Lupu abandona PCRM-ul, ofensat, după ce devenise clar că nu el, ci Zinaida Greceanîi este favoritul PCRM la şefia R. Moldova, iar deputatul V. Ţurcan, avansat în funcţia de prim vice-preşedintele al Parlamentului, ajunsese noua «mână dreaptă» a lui Voronin. Ce-a urmat? Greceanâi a ratat şefia statului, comuniştii au pierdut anticipatele din 2009, V. Ţurcan îşi pierde funcţia şi favorurile şi, în 2010, acesta, ca şi Lupu, evadează din PCRM, alături de V. Guznac (?), L. Belcenkova (?) şi V. Stepaniuc – cel din urmă, deranjat de «umbra» lui M. Tcaciuk. «Fapta» celor 4 o repetă, în 2011, alături de Z. Greceanîi şi V. Abramciuk, Ig. Dodon. După ei, în prima jumătate a lui 2012, părăseşte PCRM şi grupul Mişin – unul din tartorii partidului, căruia i s-au alăturat alţi doi deputaţi incolori: O. Babenko şi T. Botnariuc. Lista continuă, în septembrie, cu I. Ceban (un pretins «hitleraş» neîmplinit), după care, proaspăt de tot, vine şi S. Sârbu.

Meniu cu «hoituri politice»

Deşi fiecare dintre evadatori, în parte sau în grup, au găsit câte o explicaţie evadării lor, până la urmă motivele abandonului au fost aceleaşi: cu PCRM în opoziţie nu mai e într-atât de profitabil, ca şi la guvernare. «Membrii PCRM sunt destul de oportunişti», spune într-un interviu, cu referire la situaţia din PCRM, ex-premierul Ion Sturza. «Mulţi au venit pe valul interesului de a avea o parte din caşcavalul puterii. Atâţia ani fără de putere şi fără de accesul la resurse şi la influenţă îi fac pe unii să fie mai pragmatici…», adică mai «şmecheri» şi, prin şmecherismul lor, să-şi caute şi să-şi găsească un loc mai bun sub soare. Vorba liberalului, M. Ghimpu: aceştia, de obicei, «nu fac cuiburi, ei caută cuiburi de-a gata». Cuci politici. Şi atunci la ce să le baţi din palme şi să faci din ei eroii zilei, dacă ei nu sunt mai mult decât nişte speculanţi politici, dughenari?. Doar pentru că au plecat de la Voronin? Navetismul politic în R. Moldova, dacă şi nu a intrat încă într-o fază epidemică, în cea de boală cronică a trecut, cu siguranţă (ca şi fariseismul patriotic). Şi fenomenul nu e nou. Să ne amintim de primul Parlament. Frontul Popular (FPM) şi-a început mandatul, în 1990, cu peste 50% din cei 380 de deputaţi (parte dintre ei simpatizanţi), ca să-l încheie cu doar 38. Unde s-au pierdut? Au evadat. După ce vechii nomenclaturi i-a fost clar că «trenul URSS» pleacă, aceştia s-au transferat, din mers, în «trenul FPM», au prins mandate, au prins funcţii, după care, puşi pe rol de fostul kgb, care mai gestionează şi azi la Chişinău domeniile de securitate ale statului, au pornit a-şi căuta fosta origine, pe care şi-au regăsit-o în Partidul Agrarienilor lui Sangheli – primul mare colhoz politic (de după 1990) al burgheziei sovietice şi neocomuniste. Din 1994 aceştia au fost cu M. Snegur, din 1996, regrupaţi – cu P. Lucinschi, din 2001 cu V. Voronin, iar după 2009 în căutarea unui nou refugiu. Faptul că la Chişinău guvernărilor le-a plăcut dintotdeauna să se hrănească cu «hoituri» politice nu e nou. Numai că acest «meniu» scîrbos, prevalat de interesele de moment din politică, naşte recidive mult mai grave dincolo de bucătăriile politice. Sindromul Pavlik Morozov este prea molipsitor, ca să placă doar celor din politică şi să rămână doar în politică. Şi atunci, de ce ar trebui să ne mire şi să ne pună pe furie cazurile cînd o anumită specie de lume (din politică dar şi din afara ei) speculează şi se joacă «de-a Independenţa», «de-a Istoria», «de-a Tricolorul», «de-a Limba Română», «de-a Identitatea», exact aşa cum se joacă de-a partidele, încurajaţi de Alianţă, S. Sîrbu, I. Ceban, Ig. Dodon, V. Mişin, V. Stepaniuc, V. Ţurcan…

Petru Grozavu