Anul 2012 – „stabilitate cronică”

Iată că după ce am supravieţuit Sfârşitul Lumii şi l-am şi sărbătorit cu felicitări şi urări de bine, fiind în aşteptarea celuilalt “sfârşit”, a venit timpul să recapitulăm cu ce ne-am ales în 2012. Ne-am putea aminti doar clipele frumoase, răsfoindu-le în memorie pagină cu pagină, încheind, astfel, anul. Din păcate, însă, amintirea acestor clipe este umbrită şi de alte amintiri: ochi trişti, feţe arse de vânt, mâini bătătorite, picioare însângerate, inimi secate de plâns, suflete pierdute… Oricât de mult aş vrea să văd totul în roz, lentilele ochelarilor imediat întrezăresc şi altfel de nuanţe. Paleta culorilor bacoveniene a împânzit R. Moldova: galben, violet, roşu, gri – tristeţe, indiferenţă, sânge, sărăcie.

Ceea ce văd eu la sfârşit de an sunt orfani lipsiţi de casă şi de masă, bătrâni părăsiţi în voia sorţii, cărora nu are cine să le întindă o cană cu apă, vagabonzi cerşind în ger, persoane cu dizabilităţi lăsate faţă în faţă cu suferinţa, fără acces la studii, fără acces în instituţiile publice, fără posibilitatea de a-şi apăra drepturile nici chiar în instanţa de judecată (cazul persoanelor cu dizabilităţi intelectuale, care nici măcar nu pot să-şi restabilească capacitatea juridică). De cealaltă parte, văd mulţi oameni necăjiţi, intrând în redacţie, în speranţa ca măcar ZdG să le facă dreptate, dacă nu o fac judecătorii. Sunt oameni care se judecă de ani buni pentru o bucăţică de pământ rămasă moştenire, oameni torturaţi, întemniţaţi în urma unor probe false, din cauza slujitorilor corupţi ai justiţiei…

Şi mai spunem că aşteptăm Sfârşitul Lumii? Apocalipsa e aici. E alături. E în fiecare dintre noi. Şi cu ce se ocupă, între timp, multstimaţii noştri guvernanţi? Se ceartă, duc o luptă acerbă pentru putere, se întrec la glume şi se umilesc reciproc. Este exact guvernarea la care au visat cetăţenii. Vizionăm ştirile ca pe un spectacol de circ. Poate sunt eu sceptică, dar până nu vor înceta autorităţile să se comporte ca nişte clovni, va rămâne aceeaşi “stabilitate cronică” de care nu ne vom debarasa nici peste secole.

Olga Bulat