Aneta Grosu: Tangou postelectoral

O seară de care nu a mai avut demult Chişinăul…  Tudor Gheorghe a încântat publicul cu melodii nemaicântate până acum pe la noi. „Tot ce-i românesc nu piere”, de Jean Moscopol, a ridicat lumea în picioare. Erau mulţi. Foarte mulţi. Sală neîncăpătoare.

Printre atâtea altele, Tudor Gheorghe a vorbit despre muzică, despre cartele, despre exil, despre pâine, despre comunism, despre dragoste, despre singurătate, despre orchestră, despre olteni, despre ardeleni, despre Grigore Vieru, despre Ion Hadârcă, despre Alecsandri, despre Chişinău, despre frumuseţe, despre bătrâneţe (cuvânt interzis în perioada ceauşistă, pe atunci când conducătorul începu a îmbătrâni), despre ploaie, dar şi despre tangou.

Despre acest dans pe care, la sovietici, românii îl învăţaseră parcă urmând opera lui Vladimir Lenin, „Un pas înainte şi doi înapoi”. Tudor Gheorghe a mărturisit că, între timp, a descoperit un altfel de tangou. Un dans tandru care, de obicei, ascunde jocuri nevăzute cu ochiul liber. Maestrul a recunoscut că, gândindu-se la acest dans compromis de sovietici, a încercat să-şi imagineze diferite cupluri de politicieni pe rol de dansatori de tangouri. Evaziv, marele artist a dat de înţeles publicului că, dat fiind faptul că ne aflăm în campanie electorală, ar fi bine să facem alegerea în funcţie de felul în care ar fi posibil ca partidele sau deputaţii aleşi să se „cupleze” după 28 noiembrie.

Deci, cine cu cine, acesta ar putea fi unul dintre criteriile după care duminică, 28 noiembrie, ar trebui să alegem singurul candidat potrivit. În campanie am auzit multe. De toate. Am înţeles că, de obicei, candidaţii electorali contează pe noi, cetăţenii, în special până în ziua alegerilor. Mai puţini dintre cei vreo 40 la număr au vorbit sau au lăsat să se înţeleagă ce fel de „mariaje” ar accepta după alegeri. Pe de altă parte, mai sunt cunoscute cazuri când unii chiar şi dacă au promis să nu ne trădeze, până la urmă, ne-au trădat, interpretând că, de fapt, „ne-au salvat”, adică au acţionat în numele salvării naţionale.

Aşa, salvaţi de ei, de la 4 aprilie 2004, când a fost organizat şi comis acel vot al trădării, continuăm să asistăm la combinaţii dintre cele mai stupide, care susţin cu fidelitate regula leninistă „un pas înainte şi doi înapoi”. Nimic în comun cu tandreţea clasică a tangoului. Oamenii noştri politici s-au răsfăţat în funcţii importante, bătând pasul pe loc, astfel încât noi, alegătorii, nu cumva să avansăm prea repede şi să ajungem prea departe. Toate combinaţiile de culise rămân nevăzute şi neînţelese pentru cei mai mulţi dintre noi. Deseori, după îndelungi frământări, rămânem tot cu întrebările şi, se întâmplă, să nu mai căutăm răspunsuri, deoarece, ne-am convins, oricum e o activitate inutilă această căutare de răspunsuri.

Ani la rând ne-am tot întrebat de ce a trebuit Roşca să voteze pentru Voronin. De ce a fost nevoie ca  să dispară Congresul Intelectualităţii? De ce a fost expulzat din R. Moldova Mircea Druc? De ce a abandonat politica Mircea Snegur? De ce Chiril Lucinschi a deraiat de pe lista PDM şi, în scurt timp, a fost îmbrăţişat de PLDM? Unde era Sergiu Mocanu când Vlad Plahotniuc îşi fortifica averile? De ce femeile nu au loc în politica mare? De ce Reşetnicov nu şi-a onorat la timp datoriile financiare faţă de finii săi? De ce Mitropolitul Vladimir, după ce i-a scăpat pe comunişti în biserici,  ar putea candida la funcţia de preşedinte al R. Moldova?

Cine ne poate garanta că, pe 29 noiembrie, nu vom avea şi mai multe întrebări fără răspuns?

Aneta Grosu,
aneta.grosu.zdg@gmail.com