Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Aneta Grosu: Politicienii spun bancuri…

Aneta Grosu: Politicienii spun bancuri adevărate

Bogăţie şi sărăcie. Ură şi ceartă. Replici acide şi jumătăţi de adevăr. Gând de anticipate. Sunt imagini desprinse din ultima săptămână politică de la noi. Se pare că, punând punct alegerilor locale, politicienii se grăbesc să declanşeze alt scrutin, chiar dacă înţeleg că acesta ar putea fi mult mai violent, mai distrugător, mai disperat, decât cele anterioare. Ei sunt decişi şi chiar au început să lovească piatră de piatră, aşteptând să sară scântei din tot ce se cheamă la noi partide politice. Pe acest fundal, al unor lupte încărcate de lăcomie, linguşenie şi egoism, unul dintre politicienii aflaţi acum la guvernare a povestit, în cadrul unui program TV, un banc incredibil de adevărat. Nu ştiu de ce, ascultându-l, mi-am amintit de emisiunea “Copiii spun lucruri trăsnite”.

Bancul povestit de politicianul AIE sună în felul următor: “Veni un străin în R. Moldova şi întrebă cu ce afacere ar trebui să se ocupe aici. Fără prea multă ezitare, i se spune: cu făina şi scândura, deoarece toţi cei vii întotdeauna au nevoie de pâine, iar cei morţi – de scândură. Peste o lună, însă, afacerea străinului falimentă. Când a fost întrebat: ce s-a întâmplat, omul de afaceri a răspuns: Păi, moldovenii nici nu mor, nici nu trăiesc. Aşa, se chinuie”.

Nu-mi amintesc exact contextul în care politicianul AIE a povestit acest banc dar, astăzi, s-ar putea să  regrete profund faptul că şi-a permis în public acest gest de sinceritate, căci unde s-a mai văzut ca vreun politician, căruia cetăţenii i-au încredinţat puterea, să recunoscă faptul că, pe timpul guvernării sale, oamenii se chinuie, că aceştia “nici nu mor, nici nu trăiesc”.

Pe de altă parte, cum ar fi dacă guvernanţii şi-ar permite mai frecvent astfel de crize de sinceritate? Cum ne-am simţi, bunăoară, dacă miniştrii şi parlamentarii ar fi mai deschişi, recunoscându-şi propriile neputinţe, gafe sau neajunsuri? Ce s-ar întâmpla dacă aceştia ar răspunde direct la întrebările cetăţenilor, fără să-i poarte de la o instituţie la alta? Cum ne-am simţi dacă mâine, bunăoară, Viorel Chetraru, directorul CCCEC, ar ieşi în faţa cetăţenilor şi i-ar informa în ce fel de “misiune de serviciu” era unul dintre angajaţii CCCEC, la volanul automobilului IL AZ 659, atunci când a omorât o mamă care îşi aştepta fiica pe trotuar, în centrul Chişinăului? A trecut o săptămână de la avea tragedie, dar o declaraţie oficială în acest sens întârzie.

Cum ne-am simţi dacă ministrul de Interne, Alexei Roibu, şi procurorul general, Valeriu Zubco, ar ieşi într-o conferinţă de presă şi ne-ar comunica din ce cauză dosarul penal, intentat în cazul celor două publicaţii clonate, Timpul de Dimineaţă şi Ziarul de Gardă, a fost muşamalizat. Au funcţionat indicaţiile superiorilor? Au fost mituiţi anchetatorii sau există alte motive, pe care nici nu le putem bănui cel puţin?

Cum ne-am simţi dacă preşedintele Parlamentului, M. Lupu, ar propune singur un candidat independent la şefia statului, astfel încât R. Moldova să depăşească această criză politică, fără a intra în alte alegeri anticipate?

Ce s-ar întâmpla dacă ministrul Mihai Şleahtiţchi ar ieşi în faţa părinţilor şi ar recunoaşte că, nici în acest an, Ministerul Educaţiei nu a reuşit să pună punct corupţiei de la Bacalaureat? Cum ne-am simţi dacă ministrul ar recunoaşte că, pur şi simplu, cei implicaţi în acte de corupţie au majorat taxele neoficiale, în raport cu anul trecut? Ce i-am răspunde dacă ministrul ne-ar dezvălui schema prin care, contra plată, lucrările scrise prost erau disctruse în faţa autorilor, fiind înlocuite, chiar la centrele de bacalaureat, cu lucrări de nota “9” sau “10”, în dependenţă de contribuţia financiară a candidaţilor? Ce ar trebui să se întâmple ca ministrul Şleahtiţchi să ne convingă că toţi candidaţii care au primit “10” pe linie merită cu adevărat aceste note?

De ce nu ar ieşi Vladimir Voronin în faţa cetăţenilor, care l-au suportat la guvernare timp de 8 ani, şi ar anunţa că se retrage galant, de dragul familiei sale care, probabil, i-a lipsit şi îi mai lipseşte din cauza implicării sale în politică?

De ce nu ar ieşi directorul SIS, Gheorghe Mihai, în faţa cetăţenilor pentru a recunoaşte că, în interiorul acestei instituţii, grupuri divirgente de angajaţi pun în pericol securitatea naţională a R. Moldova?
Ce am mai vrea să auzim de la aleşii noştri?

Aneta Grosu, 
aneta@zdg.md