Aneta Grosu: Luni, despre psihiatrie

Două voci, aproape disperate, a două persoane total diferite ne-au contactat luni de dimineaţă şi ne-au comunicat că, fără acordul lor, au fost internate la Spitalul de Psihiatrie din or. Codru, celebrul Spital de la Costiujeni.

Una dintre persoane era un tânăr, copilul unor părinţi, cea de-a doua – o doamnă – mamă a unor copii.

Am ascultat îndelung cele două mărturisiri, ambele nespus de înfricoşătoare. El – un tânăr energic, profesor la una dintre universităţi, participant la evenimentele din 7 aprilie 2009, a fost luat de acasă, fiind transportat într-o direcţie necunoscută pentru el. Au urmat zile în şir în care nu a mai ştiut cum curge timpul. Nu a ştiut nimic despre zilele săptămânii sau despre cât să fie ora. A fost tratat forţat, cu medicamente psihotrope, fără a i se vorbi despre maladia de care, eventual, este tratat în această instituţie. Abia peste vreo săptămână, a reuşit să primească primul pachet de acasă. Era pe jumătate, deoarece angajaţii spitalului se ospătaseră între timp.

Doamna, dintr-un sat de pe malul Nistrului, mamă şi bunică exemplară, participantă la Mişcarea de Eliberare Naţională, a fost transportată la psihiatrie din sediul Ministerului Sănătăţii. Şi ea nu a ştiut încotro şi de ce este dusă. După ce a observat că maşina salvării parcurge un drum de câmp, a trăit o stare de frică, suspectând că ar putea fi transportată în vreun loc deosebit de periculos. Abia la Costiujeni a înţeles unde a ajuns. Ţine minte orice cuvânt spus de angajaţii acestei instituţii şi numele lor. Acolo a înţeles pentru prima dată că toţi cei care vorbesc despre dreptate şi despre nerespectarea legii riscă să devină pacienţi ai acestui spital. „O doctoriţă, una mai blândă, aşa şi mi-a spus: „Nu vorbi niciun cuvânt despre dreptate, că nu mai ieşi de aici”, ne povestea femeia.

S-au aflat la spital perioade diferite de timp, dar mărturisirile lor sunt aproape similare. Ambii ne-au transmis povestiri identice despre atmosfera şi regulile de acolo. Ascultându-i, le-am înţeles frica pe care, deşi nu se cunosc între ei, o trăiesc ambii, după ce au ieşit de acolo. „Atunci când e ora administrării medicamntelor, WC-urile sunt închise, ca nu cumva pacienţii să scuipe pastilele”, „Deseori saloanele sunt supraaglomerate, iar pacienţii sunt nevoiţi să doarmă mai mulţi pe câte două paturi lipite”, „Cei care se opun tratamentului sunt trataţi forţat sau transferaţi în secţii cu regim mai sever”, „Am întâlnit oameni sănătoşi, care au ajuns acolo deoarece cineva a avut nevoie ca ei să fie consideraţi bolnavi, pentru a fi deposedaţi de locuinţe”…

Cei doi nu mai ştiu cum să trăiască. Unul a fost tratat atât de insistent, încât a devenit dependent de medicamente. Celălalt crede că, în R. Moldova, mai sunt practicate metodele staliniste, atunci când în calea lor întâlnesc persoane cu opinii separate, deseori incomode.

De altfel, şi după moartea lui Stalin, până prin anii ‘80, potrivit istoricului Igor Caşu, vicepreşedinte al Comisiei pentru evaluarea crimelor comunismului din R. Moldova, au fost înregistrate mai multe cazuri când oamenii incomozi regimului comunist erau diagnosticaţi cu dereglări psihice şi de comportament, fiind internaţi în spitale de psihiatrie.

Această „sferă” a psihiatriei a fost denumită „psihiatrie politică”, iar victimele ei erau tratate, potrivit doctorului Alexei Maşec, fost angajat al Spitalului de la Costiujeni, prin mai multe mijloace. Era utilizată aminazina, care inhibă simţurile omului, acesta devenind apatic şi încetând să mai gândească. Un alt remediu era sulfazina. Pacientul suporta dureri infernale, inclusiv din cauza creşterii temperaturii corpului. Psihiatrii practicau şi împachetarea pacienţilor. Metoda, simplă la prima vedere, presupunea înfăşurarea persoanei într-un cearşaf umed, răsucit. Atunci când pânza se usca, încleşta întreg corpul, provocând dureri insuportabile.

Potrivit istoricilor, până acum au fost identificate sute de astfel de cazuri, doar că legea ce prevede reabilitarea persoanelor care au avut de suferit în urma regimului comunist nu prevede, de rând cu alte victime, reabilitarea acestor persoane.

Aneta Grosu,
aneta@zdg.md