Aneta Grosu: La moartea unui demnitar

De orice culoare politică ar fi, el se va bucura, chiar şi cu prilejul morţii, de toate onorurile posibile şi imposibile. Va fi difuzat un necrolog oficial, televiziunile şi posturile de radio vor deplânge moartea celui care a fost cine a fost.
Un loc în cimitir? Bineînţeles, în cartierul “elitelor”… Toate vor fi limpezi, inclusiv în acea zi, la fel cum toate au fost limpezi şi clare în viaţa sa de demnitar, chiar dacă, uneori, fără demnitate.

Cine-l va plânge? Diverşi. În afară de membrii familiei se vor găsi destui activişti care vor scăpa câte o lacrimă, chiar dacă nu prea sinceră, la căpătâiul său.

Cine-l va pomeni? Cum cine? Familia, colegii  de partid, dar şi alţi câţiva, şi ei din categoria demnitarilor.

Într-un cuvânt – totul va fi ca la carte. Cum vă spuneam – limpede, cu multă claritate.

De ce vă spun toate astea?  Pentru că, în urmă cu câteva zile, două evenimente m-au determinat să mă gândesc cine şi în ce măsură îşi merită veşnicia.

La 7 octombrie, Filarmonica Naţională “Serghei Lunchevici” şi-a deschis stagiunea cu Oratoriul “Mioriţa”, al compozitorului Ion Macovei. În 1989, autorul Oratoriului luase Premiul de Stat pentru această creaţie. Au urmat ani lungi de tăcere, în care acest Oratoriu, dar şi autorul lucrării au fost de neauzit, într-o lume muzicală destul de searbădă.

Întâmplarea făcu să realizez, după ani de tăcere, interviul “Adio! Eu plec!” (http://www.zdg.md/oameni/adio-eu-plec), în care, grav bolnav, compozitorul Ion Macovei îmi vorbea despre lumea sa, aşa cum era ea în februarie 2009, după tragica moarte a lui Grigore Vieru.

«Ultima dată ne-am văzut la Crăciun. Am trecut pe acasă pe la Grigore Vieru. Atunci am discutat mult despre moartea misterioasă a lui Pavel Boţu, a lui Dumitru Caraciobanu, a lui Ion Gheorghiţă, a Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, a lui Ion Vatamanu… Am vorbit despre motivele din care aceşti mari intelectuali au plecat subit dintre noi», îşi amintea Ion Macovei, pe care îl întâlnisem pe treptele Sălii cu Orgă din Chişinău, după lansarea cărţii “Taina care mă apără”.

“Doamna Raisa a făcut o mămăliguţă, am mâncat împreună, am servit un vin bun, de Cotnari sau de Purcari, nu-mi mai amintesc, am stat mult de vorbă”, povestea compozitorul, pomenind despre un spectacol, organizat de Grigore Vieru şi Eugen Doga acum 20 de ani… “Era atâta lume, rânduri mari de oameni, de parcă avea loc un meci de fotbal dintre mari echipe internaţionale.”

Era iarnă, era ger, avea tenul stacojiu de frig. L-am întrebat cum trăieşte, cum se descurcă. “Eu primesc jumătate de mie de lei. Jumătate de mie! 47 de lei îi plătesc pentru un fel de chirie. Pe întreţinere mi-au venit 1300 de lei, pentru ianuarie. Ar trebui să-i plătesc…” Nu am avut ce comenta la cele spuse, dar l-am întrebat când, ultima dată, a stat de vorbă cu vreun ministru al Culturii. “Dacă nu greşesc, cu ministrul Ungureanu. Am fost la el în audienţă, i-am spus că plec. A zis — nu se poate! De atunci nu am mai vorbit cu niciun ministru, deşi am încercat să ajung la unul, la ministrul Cozma, am rupt telefonul, dar secretara mi-a tot spus că e ocupat, că e plecat, că nu mai ştiu ce… Nu i-a fost de mine”, povestea cu amărăciune Ion Macovei.

Tot atunci mi-a spus: “Pregătesc un concert de cameră. Va avea loc în sala mică a Filarmonicii, în Săptămâna Patimilor, înainte de Paşti. «Adio! Eu plec!»… Acesta e genericul spectacolului”.

Cum vă spuneam, la 19 februarie 2009, publicam acel interviu cu marele compozitor, în care îşi permisese să spună mai multe dureri de ale sale. Nu ştiu dacă a reacţionat cineva, dacă l-a căutat să vadă cum se va descurca cu acea jumătate de mie de lei, pe care o primea de la stat, în condiţiile în care, în acea lună, trebuia să plătească tocmai 1300 de lei pentru întreţinerea garsonierei în care îşi ducea zilele.

Abia recent, cu ocazia inaugurării stagiunii la Filarmonica Naţională, dintr-un reportaj al Silviei Hodorogea am aflat că Ion Macovei îşi “lansase” deja spectacolul «Adio! Eu plec!», decedând acum câteva luni, la mijloc de vară, fără a avea parte de necroloage şi de “sindrofii” speciale, precum se întâmplă în cazul demnitarilor. De fapt, tot în acel interviu, declarase: “Nu-mi plac sindrofiile”.

Cel de-al doilea eveniment care m-a determinat să mă gândesc la cei care îşi merită sau nu îşi merită veşnicia a fost documentarul MARICA, de Mircea Surdu şi Leonid Melnic. Deşi am descoperit în el o Marică Bălan suferindă, însingurată şi uitată de miniştri şi de mulţi colegi de-ai săi, m-am bucurat, totuşi, că, spre deosebire de reluarea Oratoriului “Mioriţa”, la deschiderea stagiunii de la Filarmonica Naţională, doar după moartea autorului acestei lucrări monumentale, autorii filmului MARICA au reuşit să reia subiectul despre viaţa acestei mari actriţe pe când Marica Bălan mai e în viaţă. De fapt, doar ei ştiu cât i-a costat acest lucru…

Aneta Grosu, 
aneta@zdg.md

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. vlad

    POT SPUNE DOAR ATAT: PRELUNG SI CU DURERE II V-OM PLANGE PE-INAINTASII INGROPATI DE VII. DIN PACATE,pana ce,LA ALTACEVA NU NE PREA DUCE CAPUL…

  2. misa

    zic, ca totusi vin sfarsitul lumii, si, Dumnezeu ii ia la el pe cei mai buni – Emil Loteanu, Gr,Grigoriu, Mihai Dolgan, Andrei Vartic, Ion Vatamanu…..Dumnezeu sai odihneasca, iar noi, noi pacatosii suntem obligati sa transmitem generatiilor, care vin TEZAURUL DE AUR A NATIUNII!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *