Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Aneta Grosu: Chanoyu printre cutremure

Aneta Grosu: Chanoyu printre cutremure

Deşi încerc să mă gândesc la alte câteva teme importante, care ne-au frământat în ultimele zile, tragedia japoneză le eclipsează pe toate, lăsându-ne neputincioşi în faţa suferinţei unui popor aproape necunoscut nouă.
Astfel, dezbaterile stupide despre alegerea şefului statului, despre reforma din sistemul de pensionare, despre restructurarea instituţiilor de forţă, discuţiile despre reducerea preţurilor paşapoartelor devin, până la urmă, neînsemnate în raport cu chanoyu, servit în aceste zile de japonezi printre cutremure.

Încerc să tratez subiectele noastre de pe poziţiile japonezilor, în stilul lor, dar nu reuşesc, desigur. Despre japonezi se spune că, pentru ei, cuvintele „nu” şi „da” au întotdeauna un singur sens, cel iniţial, iar ei nu le pot rosti decât cu fermitate.

Privesc cu un fel de răceală la toată zâzania iscată în jurul ideii de egalare a vârstei de pensionare, panica pe care o manifestă unii poliţişti, grăbindu-se să se pensioneze pentru a profita de privilegiile garantate de legea actuală. Fac un popas pe la posturile TV, care tratează unilateral şi subiectiv acest subiect. De obicei, acestea evită să spună că legea despre mult aşteptata echitate va fi implementată tocmai peste 23 de ani, începând cu anul 2034, când toţi cei care au intrat în panică astăzi nu vor mai fi, poate, în viaţă. Nu vi se pare ridicol de stupid felul în care societatea tratează subiectul?

Mă gândesc şi la paşapoarte, care sunt, într-adevăr, scumpe şi de pe seama cărora s-au îmbogăţit generaţii întregi de politicieni. Într-un anumit context, similar cu cel japonez, s-ar putea să nu mai avem nevoie vreodată de ele, la fel cum s-ar putea să nu mai avem nevoie de preşedinte sau de candidaţi pentru primării, la apropiatele alegeri locale.

Se pare că nimic din cele pământeşti nu mai contează atunci când plăcile tectonice o iau razna. Rămân, poate, doar nişte frânturi de regrete, pe care fiecare încearcă să le alunge, ca să-şi pună mintea să muncească în altă direcţie, în numele salvării şi a supravieţuirii.

În aceste zile am urmărit sute de imagini foto şi video: valuri năprasnice, înghiţind totul în calea lor, feţe de oameni împietrite de durere, priviri rătăcite, căutându-i pe cei apropiaţi… Fiinţe miniaturale, firave, uscăţive, puse la grea încercare de natură… Nimeni nu poate spune astăzi de ce anume japonezilor li se întâmplă aceste suferinţe, la fel cum nimeni nu a putut explica suferinţa haitienilor, în urma cutremurului din ianuarie 2010, a chilienilor, după cutremurul din februarie 2010, a celor din Sumatra, zguduiţi în decembrie 2004…

Sunt multe, sunt greu de suportat aceste suferinţe străine. Pentru că sunt departe, ne gândim la ele cu o doză de oficialitate, verificând, din când în când, în internet, riscurile ce ne pasc pe noi în urma acestor cataclisme, după care, revenim iarăşi la subiecte legate de alegerea preşedintelui, de ieftinirea paşapoartelor pentru străinătate, la cele legate de nominalizarea candidaţilor pentru scrutinul local… Mai zăbovim asupra panourilor publicitare, apărute prin oraş peste noapte, sau asupra riscurilor lui Victor Stepaniuc de a fi descalificat ca om de ştiinţă. Totodată, în ultimul timp, ore întregi de dezbateri, inclusiv cu participarea feţelor bisericeşti, sunt dedicate perversiunilor sexuale… Asculţi aceşti preoţi şi te gândeşti la cei care, printre cutremure, îşi respectă tradiţia  chanoyu, adică ceremonia japoneză a ceaiului, pentru a-şi recăpăta liniştea şi echilibrul pierdute prin ruine.

Se pare că nu ne-ar lipsi şi nouă o pauză de tăcere, la un ceai verde, în care ne-am îndrepta gândurile cu toată puterea pentru a-i ajuta să reziste. De o pauză de tăcere am avea nevoie şi pentru a înţelege puterea de rezistenţă a japonezilor, care îi poate face să renască din scrum.

Aneta Grosu, 
aneta@zdg.md