Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Amintiri despre Maria Cebotari zidite…

Amintiri despre Maria Cebotari zidite la Chişinău

„… pe-al strămoşilor pământ îmi şterg lacrima şi cânt…”

Un spectacol omagial în incinta Filarmonicii Naţionale, la sfârşitul săptămânii trecute, ne-a făcut să ne amintim de cea care a cucerit lumea de la Moscova până la Oceanul Atlantic prin harul său artistic, pământeanca noastră, Maria Cebotari.

Născută iniţial sub numele de Maria Cibotaru, la 10 februarie 1910, într-o familie săracă cu 12 copii, şi-a început urcuşul la 4 ani, cântând în corul Bisericii “Sfânta Vineri” din Chişinău, în preajma căreia a şi văzut lumina zilei. Cu un mesaj biografic al artistei a venit Aurelian Dănilă, programul concertului fiind prezentat de Svetlana Bivol, directoarea Filarmonicii Naţionale. La pupitrul dirijoral al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii “Serghei Lunchevici” s-a aflat dirijorul Mircea Holeartoc, de la Teatrul “Nae Leonardo” din Galaţi, România.

Maria Cebotari şi-a iubit şi trăit viaţa (având doi feciori) şi şi-a valorificat talentul în timpuri grele, în şuierul de gloanţe ce străbătea Europa la acea vreme. A debutat în 1931 şi a murit în 1949, la ultimul spectacol, fiind convinsă că scena îi va lungi viaţa.

Prin acest omagiu, ai revenit acasă, Marie. Cu timbrul vocii tale, sfâşietor de dulce, dând viaţă valorilor profund umane. Artele nu fac altceva decât ne ajută să ne depăşim mai uşor necazul şi încercările la care suntem supuşi. Iar tu, minunată doamnă, ai creat, afirmând viaţa, atunci când în jur domnea distrugerea, întreţinută monstruos de manevrele teatrului de război.

Sala e plină. Muzica ne ademeneşte prin mângâierea ei divină. Interpretată cu multă măiestrie şi dăruire, se desprinde la un moment dat de orchestră, devenind un personaj autonom, care ne oferă deliciul ambianţei şi comunicării cu divinitatea din noi. Un act de cultură veritabil nu dispare ca aburul primăverii, ci ne face să ne dorim o viaţă îmbunătăţită, mai curată, mai adevărată.

Fiţi atenţi, fraţilor! “Evrika”, precum a exclamat Arhimede, mare minune, dar muzica nu minte. Încearcă să falsezi, să nu respecţi legea armoniei şi… adio, spectator. Rămâi ca un ciurlan mânat de vânt pe dealurile Schinoasei. Prin comparaţie, dacă conducerea, la nivel local şi central, ar fi ca o orchestră bine dirijată, zău, am ajunge departe. Dar până una-alta, ne aflăm în căutarea dirijorului bun de treabă, iar actorii politici îşi acordează cu râvnă instrumentele. Noi ne mulţumim şi cu ce n-avem, şi-apoi să nu uităm: nu suntem chiar la Viena, şi Viena nu e la noi, şi oricum ai da-o, Mozart nu e moldovean. Har ţie, Doamne, că mai sunt şi alte seminţii, neamuri, ţări, cărora le rămânem datori că nu o dată ne-au salvat talentele. De care, dacă e s-o spunem pe şleau, nici ţara nu avea mare nevoie, nici dânşii nu aveau la ce se aştepta de la ţară. Descurcă-te, frate iepure, cum ştii mai bine.

Aş mai remarca două pietre de temelie întru zidirea amintirii despre Maria Cebotari: cartea autorului Aurelian Dănilă “Maria Cebotari” şi filmul documentar “Aria”, despre viaţa şi activitatea Mariei Cebotari – primadona Operelor din Drezda, Berlin şi Viena, în regia lui Vlad Druc, după scenariul lui Dumitru Olărescu. Un film-document, realizat cu inspiraţie, ce merită vizionat. Săptămâna trecută mai rula la Cinematograful “Gaudeamus”. Din 2004, când a avut loc premiera, pelicula nu a mai rulat nicăieri, fiind cenzurată de politrucii Ministerului Culturii. Motivele: 1. Maria Cebotari afirmă că e româncă din Basarabia şi 2. prea mult Hitler ar fi în film. Autorii filmului nu au făcut nimic altceva decât să-şi împlinească cinstit datoria, elucidând timpul şi spaţiul în care s-a afirmat această mare cântăreaţă.

Mai vino pe acasă, Marie, aş zice eu. Vino să ne vezi,  aşa, măcar o dată – de două ori pe an, precum o făceai nu demult de drag de-ai tăi şi de Chişinău. Noi te aşteptăm, pasăre măiastră.

Să auzim de bine, dragă cititorule, iar întâlnindu-ne unii cu alţii, la întrebarea “Cum o mai duci?”, să avem un singur răspuns: “Slavă Domnului, mai bine decât ieri, căci viaţa-i minunată, orice s-ar spune”.

Gheorghe GRÂU