Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Alina Radu: Şoapte despre şapte

Alina Radu: Şoapte despre şapte

La 28 noiembrie 2010 copiii anului 1992 urmează să participe la alegerile parlamentare pentru prima dată în viaţă. Au câte 18 ani şi mulţi dintre ei – au în spate experienţa unui război. În 1992, unii dintre ei au mirosit praful de puşcă în direct, fie că s-au născut în satele din zona râului Nistru, fie că s-au născut în orice alt sat din R. Moldova, iar taţii lor au fost înrolaţi ori s-au autoînrolat la apărarea R. Moldova de Armata a 14-a rusă.

Unii dintre copiii anului 1992 nu şi-au mai văzut taţii, unii – nici mamele, care au fost împuşcaţi oficial sau neoficial de forţele armate ruse. Alţii dintre copiii anului 1992 şi-au trăit copilăria în braţele unor taţi reveniţi schilozi din război, înghesuindu-se în cămine, pe la rude şi fiind fugari până azi, fără drept de a reveni acasă în Transnistria.

Ca şi toţi copiii, cei născuţi în 1992 au aşteptat cu nerăbdare să crească mari, şi să-şi ia viaţa în propriile mâini, să decidă o schimbare, să aducă mai aproape o normalitate pe care au visat-o de atâtea ori. Unii dintre ei nu au mai aşteptat să împlinească 18 ani ca să ia o decizie, au ieşit în stradă la 17 ani, în aprilie 2009.

Ceea ce li s-a întâmplat acelor copii atunci a fost ca o lecţie de istorie, pe care o învăţaseră deja de la părinţii lor. Dacă eşti în Moldova, dacă eşti curat, curajos, dacă lupţi pentru dreptate şi adevăr, vei păţi ca părinţii copiilor născuţi în 1992: omorât sau amestecat cu glod şi uitare.

Azi se împlinesc 18 luni de când copiii anilor de glorie 1989, 1991, 1992 au ieşit în stradă şi au luat o decizie. Ce s-a întâmplat cu ei de atunci?

Morţii din aprilie – au rămas nelămuriţi, ucigaşii din aprilie – neidentificaţi, torturaţii – nereabilitaţi, netrataţi, nejustificaţi, nedreptăţiţi, torţionarii – nepedepsiţi, nereţinuţi, neîntrebaţi, neacuzaţi. Familiile torturaţilor – nemângâiate şi descurajate, în timp ce acei care au dat ordine ucigaşe – rămân în funcţii, remuneraţi, cu businessuri şi bani pentru a-şi cumpăra cei mai convenabili avocaţi, procurori, judecători.

Nu doar victimele din aprilie, familiile, rudele, colegii şi prietenii lor sunt dezolaţi de tăcerea lungă a sistemului de drept. Mai sunt cei care au luptat atâţia ani pentru decriminalizarea, transparentizarea şi modernizarea sistemului de guvernare. Sunt cei care au fost alungaţi din sistem timp de 8 ani, pentru că au criticat nedreptăţile. Şi ei au aşteptat noua guvernare, pentru o reabilitare care nu li s-a mai întâmplat.

Cum de se întâmplă că anume curajoşii, patrioţii, verticalii, eroii, anticomuniştii, cei care sunt votanţii Alianţei pentru Integrare Europeană, anume ei au devenit victimele unor aşteptări sterile? Ce vor face, în acest caz, majorii născuţi în anul de război 1992? Vor vota? Vor rămâne acasă? Vor pleca din ţară?

Fără îndoială, această generaţie nu va vota comuniştii. Dar şi mai garantat este faptul că la un nou 7 aprilie nu va mai ieşi în stradă. Aşa cum nu vor mai ieşi – în caz de nevoie – taţii lor, mutilaţi în 1992. Aşa cum nu mai pot ieşi din case sutele de mii care au făcut Marile Adunări Naţionale din 1989.

La 18 ani, tinerii de azi au în spate un război pierdut în 1992 şi o revoluţie furată în 2009. E prea mult pentru nişte adolescenţi. E prea mult pentru o generaţie. Dacă ar avea cineva nevoie de ei, le-ar deschide acum uşa adevărului din 7 aprilie 2009. Astfel, ştim sigur că aceşti tineri ar mai ieşi, încă o dată, ca prima dată, să voteze o schimbare definitivă.

Alina Radu,
alinaradu.zdg@gmail.com