Alina Radu: Pentru cine grăieşte moldoveneşte Lupu?

Marian Lupu, preşedintele Parlamentului, îi reprezintă peste tot, din banii lor, dar nu i-a văzut niciodată. De aceea, Marian Lupu îi reprezintă aşa cum înţelege el, ca pe tatăl său, fost lider comunist, sau ca pe copiii săi. Aceşti oameni nu vor să fie reprezentaţi anume în aşa mod de către Marian Lupu, dar el îi reprezintă continuu, în activitatea sa cotidiană, iar seara, la televizor, îi reprezintă din nou. Acolo Marian Lupu le spune cum li se numeşte limba şi la ce fel de marşuri anume trebuie să participe, şi mai ales – cât de răi sunt ei dacă participă la Marşul Unirii.

Teodosia Cosmin s-a născut în 1939, cu câteva zile înainte de raptul Basarabiei. Ceea ce s-a întâmplat în primii ei ani de viaţă a fost un calvar greu de supravieţuit. “În 1945, tatal meu a fost arestat. Aveam şapte ani pe atunci. Mai mult nu l-am vazut”, spune Teodosia despre tragedia de a fi fiica unui inventat duşman al poporului.

Toată viaţa doamna Teodosia şi-a dedicat-o reabilitării tatălui său, a altor rude omorâte de comunişti, muncind zi de zi la Muzeul Memoriei Neamului. La 16 septembrie, chiar dacă are peste 70 de ani, nu a putut sta în casă, a mers la Marşul Unirii. Şi Boris Movilă a participat la Marşul Unirii, deşi are 84 de ani. Boris Movilă a documentat multe cazuri ale persoanelor deportate, dar primul document la care ţine e cel al tatălui său, arestat şi prăpădit de sovietici. Tatăl lui Boris Movilă şi cel al Teodosiei Cosmin au avut ceva în comun. Au fost români, au vorbit limba română, au ţinut la identitatea lor şi a familiei lor, şi pentru asta au fost sacrificaţi de către Partidul Comunist.

Marian Lupu şi tatăl său nu au cunoscut asemenea tragedii, pentru că tatăl său şi el nu au fost calificaţi duşmani ai poporului, ei au fost membri ai partidului care a creat listele cu duşmani politici, masacraţi şi nereabilitaţi până în prezent.

Acum, copiii şi nepoţii lui Boris Movilă şi ai Teodosiei Cosmin ies la marşuri şi proteste unioniste, ca şi părinţii lor, în numele bunicilor lor deportaţi pentru românism. Ei vor ieşi aşa, cu drapele tricolore, până când victimele regimului stalinist-comunist nu vor fi reabilitate, până când niciun lider politic nu va mai ieşi să le interzică identitatea, să le schimonosească limba, să îi reprezinte altfel decât sunt. Pe de altă parte, Marian Lupu şi copiii săi nu vor participa la aceste manifestări, nu îi vor cunoaşte niciodată pe aceşti bătrâni şi pe nepoţii lor şi nu le vor accepta tragediile, dar nici identitatea. Ei nu s-au întâlnit până acum şi nu se ştie dacă se vor mai întâlni altfel decât pe micile ecrane: cei mulţi în stradă, cei puţini – în fotolii reprezentative.

Alina Radu, alina.radu@zdg.md

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

4 comentarii

  1. Anna

    Draga Alina, noutatea (decizia) à le Lupu este tot atat de logica cat si insasi identitatea acelor lupi …, despre care chiar si astazi nu vorbim, ai nostri moldoveni, patrioti …. care sunt gata sa rupa in bucati semenii lor, exact cum au facut rusii in a lor razboi civil, conform divergentilor ideologice. si ei (rusii) nu vorbesc despre aceasta nimic. cultul lor este razboil din ’41-45, dar cum isi spanzurau taranii si omorau propriul popor si popoarele vecine. si iata noi .. astazi suntem aceiasi rusi din ’17 ….. A aparut inca o “buna” noutate. Filat a cerut un alt termen pentru pachetul european energetic. Tot ce a fost pana acum a fost doar preludiu. Toti acesti 20 de ani a fost preludiu. Tradarea adevarata e pe calea de a fi facuta. Tradare care ne va costa inca vre-o 500 de ani, cel putin .. toti anii astea ma gandeam, ca toate tertipurile ce au fost timp de 20 ani, pai asa treb sa fie. Trebuie sa parcurgem o anumita cale, sa ne maturizam, sa ne clarificam in noi insine si sa stim sa spunem lumii, ca nu suntem lasi asa cum suntem considerati, si stim ce vrem, cum vrem etc etc, si nu romanii ne-au tradat, noi insine am umplut vagoanele spre siberia cu de-ai nostri, noi am primit graiul rusilor, traditiile, mentalitatea lor. Ei nu s-au bagat in capul nostru. Spun multi intelectuali, ca de vina e regimul, care a distrus intelectualitatea, sufletul si inima natiunii. De aia suntem orbi, surzi si retardati astazi. Poate, dar astazi dupa noutatea cu Filat ma indoiesc. Me-am adus aminte de Masada. 2000 de ani au trecut, dar a ramas ca cel mai important simbol al natiunii. Moldova nu e Masada, moldovenii nu sunt acei locuitori a cetatii. Si tradarea vine .. ori poate deja a venit.

  2. andrew

    Au fost odata doi flăcăi;pe unul îl chema Neculai şi pe unul Vasile.
    -Măi,frate Vasile,cât de bine trăim,atâta de bine să mai trăim – şi când ne-om însura,să ne poftim la nuntă.
    -D’apoi,bre,dac’om muri?
    -La mormânt să vii să mă pofteşti.
    A dat Dumnezeu şi a murit Neculai ş’a rămas Vasile.Nu multă zăbavă şi s-a însurat Vasile.S-a pornit la cununie şi le era drumul pe lângă ţintirim.Şi-a adus aminte de frate-său şi s’a oprit să-l poftescă.
    S’a dus la mormânt.
    -Buna ziua,frate Neculai!
    -Mânţămăsc dumitale!
    -Poftim,frate,la nuntă!
    Da Neculai a zis: “Mai poftim frate pe la mine”.Ş-a dat ţărna la o parte şi a intrat în groapă.I-a pus masa şi i-a dat un păhar de băutură şi un colţ de prescură.Lui Vasile i-s’a părut c’a stat un ceas,da fratele lui i-a zis:”Măi,frate Vasile,du-te că te-aşteaptă mireasa”.
    -D’apăi nu mergi,frate,la nuntă?
    -Mergi sănătos,că tare-i mult de când ai vinit.Şi Vasile a ieşit.Când a ieşit afară,n’a mai găsit calul.Da mai la deal era un om.Se duce la omul cela:”Doamne agiută,moşule!Ce te oiu întreba:iaca la ţitirimul ista am legat un cal de o cruce şi amu nu-i nici ţintirimul,nu-i nici calul”.
    -Ehe,hei,măi băiete;de când spui tu îs cinci sute de ani.Bunei şi războinici au fost pe atunci.
    Da Vasile a început a plânge şi s’a scoborît în sat.A cunoscut o casă de unde a luat el mireasa.S’a dus în casă şi era un moşneag bătrân.
    -Buna ziua,moşule!Ce te-oiu întreba;îmi pare mie c’am luat o mireasă de la casa asta?
    -Ehe,hei,măi băiete;eu nu ţin minte,da este o babă,stă în baniţă ce i; s’o întrebăm pe dânsa.Ş’au mers şi au întrebat-o.Ea aghe vorbea:”Mai băiete,de cănd ai luat tu mireasa,îs cinci sute de ani.Iacată-mă-s eu îs singură (mireasa ta).Da unde-i fost până în vremea asta?
    Iaca am fost la fratele Neculai pe aceea lume.Mie îmi pare c’am şezut un ceas.Da să mergem să ne cununăm fiindc’ai stat până în vremea de azi.
    Baba nu vrea.El a luat-o cu baniţa şi a dus-o la biserică şi s’a cununat.Când i-a pus cununia pe cap,s’a făcut fată de şaisprezece ani.Au făcut nuntă trei zile ş’am fost şi eu şi i-am lăsat,bând şi chef făcând.
    Culeasă dela PAVEL SANDU,40 de ani
    s.Iurceni jud.Lăpuşna
    de P.Ştefănucă
    ( din revista “Viata Basarabiei”,marte/aprilie 1936)

  3. vlad

    IN SPATIUL MIORITIC NIMENI INCA NU A REUSIT SA FESTELESCA NUMELLE lupu ,PRECUM L-A FESTELIT Marian Ilici

  4. Petrus

    Editorialul de săptămâna trecută i-a supărat pe propagandiştii Moscovei. Cei ce se ocupă de cosmetizarea imaginii Rusiei în străinătate au răspuns argumentelor prin care demonstram că guvernul lor a lansat în această primăvară o ofensivă pentru blocarea aderării Moldovei la Uniunea Europeană şi că planul lor include destabilizarea României, acuzându-mă că aş fi rusofob.

    Îmi recunosc o fobie, dar nu faţă de ruşi, pentru care am o simpatie aparte, născută în vremurile când călătoream prin Siberia, intervievând românii deportaţi de Stalin. Ei m-au ajutat sa îmi fac reportajele, hrănindu-mă şi îndrumându-mă în căutările mele, de la Novosibirsk si Krasnoiarsk, la Norilsk si Dudinka, unde sute de mii de români nevinovaţi şi-au pierdut vieţile.

    Nu sunt rusofob, ci Kremlinofob. Am o problemă cu puterea sovietică şi neo-sovietică, nu cu victimele lor. Am o problemă cu toţi politrucii care au distrus vieţile a milioane de ruşi, de români şi de multe alte naţionalităţi şi etnii.

    Şi nouă şi lor ne-ar fi fost şi ne-ar fi mult mai bine fără influenţa nefastă a unor lideri de tip feudal, pentru care cetăţeanul de rând nu va fi niciodată un egal. Şi care nu sunt capabili de efortul intelectual necesar creării unei societăţi în care binele şi prosperitatea lor să nu vină ca o recompensă pentru umilirea şi sărăcirea celor ce nu aparţin castei conducătoare.

    Aceşti lideri nu pricep nici măcar că ura şi dispreţul cu care îi privesc majoritatea oamenilor din ţările pe care le-au controlat la un moment dat au rădăcini foarte adânci şi nu vor dispărea câtă vreme nu îşi vor cere iertare măcar pentru crimele comise de înaintaşii lor.

    Toate marile puteri au pe conştiinţă atrocităţi, unele la fel de cumplite, cu diferenţe irelevante, ce ţin doar de statistică. Dintre toate, însă, Rusia iese în evidenţă prin două lucruri esenţiale.

    Prin agresivitatea pe care o manifestă şi astăzi faţă de proprii cetăţeni ce contestă autoritatea, dar şi prin brutalitatea cu care încearcă să-şi restabilească dominaţia asupra fostelor colonii sovietice, puterea de la Moscova demonstrează că nu a învăţat nimic din lecţiile trecutului, că îşi imaginează în continuare că poate clădi alianţe nu pe principii şi valori comune, ci prin ameninţări şi şantaj.

    Mai grav, prin absenţa chiar şi a unor gesturi simbolice de recunoaştere a crimelor trecutului, care să ajute la cicatrizarea rănilor pe care le-a provocat altor ţări, Kremlinul ne transmite, de fapt, că nu regretă nimic.

    Celor ce au uitat de rănile României şi ale Basarabiei, dar şi celor ce nu au ştiut până acum de ele, le propun să citească povestea lui Gheorghe Busuioc, cel ce a fost deportat în Siberia, dar Siberia nu a văzut-o niciodată. Am publicat-o cu 20 de ani în urmă, în săptămânalul Expres, ultima dintr-o serie dedicată tragediei românilor care au trecut prin Gulag.

    Este doar una dintre milioanele de drame personale care s-au sedimentat în mentalul colectiv şi care continuă să definească în bună măsură percepţia românilor faţă de puterea de la Moscova. Şi care nu se va schimba până ce natura acestei puteri nu se va schimba. Adică până ce nu va începe să-şi trateze altfel măcar proprii cetăţeni, fie ei jurnalişti, activişti civici, oameni de afaceri, sau politicieni din opoziţie.

    “Eu sînt Busuioc Ioan Gheorghe, născut pe 20 martie în anul 1927, în satul Condrăteşti, comuna Năpădeni, plasa Corneşti, judeţul Bălţi, ţinutul Basarabia, ţara mamă România. Am învăţat la şcoala românească. 7 clase. Tatăl meu a făcut armata în Bucureşti, la Şcoala Militară nr. 3 Infanterie, regimentul 13 din Bucureşti. Tata a fost luat la închisoare pe 25 de ani plus 5. Noi cu mama rămăsesem toţi 4 surori şi 2 fraţi.

    În ’44, singur m-am calicit cu o mină rămasă în urmă războiului (o jumătate de an a stat războiul la noi în sat). De atunci am rămas orb. A explodat sub mine. Uitaţi picioarele mele! Vreo 2 kg de fier sînt într-însele. Schije. Numai osul gol a rămas. Mata trebuie să mă scoţi în fotografie să se vadă în ce hal m-au adus ei în Siberia.

    În ’49, 6 iunie, ora 2 noaptea, mama mă scoală. Eu eram de amu’ orb şi dormeam cu vitele. Dacă se întîmpla să vină cineva, vreun tîlhar, să răcnesc, că aveam multe vite. Şi mă scoală: scoate repede vitele afară din sarai!

    Mama le-a scos pe celelalte 4 surori şi pe fratele. Vitele erau de-acum scoase la poartă şi-au fugit în pădure cu toţii. Eu am rămas singur. Şi m-am aşezat pe prispă. Şi ascultam în sat cum răcneau fumeile, copiii pe care-i ridicau. Peste vreo trei case, acolo, au luat un om cu oasele moi, din născare. Ascultam răcnetele jitelor care rămîn singure.

    Lîngă mine erau 2 cîini. Unul stătea în partea dreaptă şi-mi lingea mîinile, dar unul şedea jos şi-mi lingea picioarele. Săracii simţeau ce-are să fie. Şi-au venit ăncăvediştii, ocupanţii ăştia sovietici, la poartă. Da’ cîinele o sărit de lîngă mine şi s-a repezit la ei. Auzeam hămăitul lui. L-au pălit cu ceva şi cîinele a-nceput să scheaune. Tropăind se vîrau prin-năuntru.

    Au înconjurat casa. Vreo doi trei au venit la mine. Cînd m-au văzut, că era întuneric, m-au întrebat: Da’ tu ce stai aici? Au vorbit moldoveneşte, erau activişti de-ai noştri. Şed şi-ascult, zic.

    Intră în casă. De-amu ei ştiau că io sînt orb. Unul l-au lăsat lîngă mine dar ceilalţi au intrat în casă şi-au văzut aşternuturile cum s-au sculat surorile mele cînd au fugit în pădure. Au văzut şi-n ocol că vite nu-s. Unul cu voce groasă a strigat: Au dovedit să fugă. După ei! Şi ce face? Pe mine m-arestează şi mă pune-n casă, la perete.

    Soldat la uşă. Stăteam cu faţa la perete. Mă întreabă unde e mama. E dusă la prăşit, răspund. Ce prăşit, noaptea, amuia?! S-a dus la prăşit şi altceva nimica. Atunci un pîntecos, mare, zdravăn, cam de vreo 40 de ani îmi vîră pistoletul în gură şi în ureche. Spune unde e mama ascunsă? Şi îmi vîla iaca aşa levorverul în gulă, în uleche, uite aşa îmi vîla. I-am spus că-i dusă la prăşit şi alteceva nimic.

    Îl ştiam după vorbă că are 40-50 de ani, eu auzeam foarte bine atunci şi ghiceam omu’ şi ce înălţime are (e un orb în Tiraspol de simte şi ce culoare are pielea feţei).

    M-au bătut, m-au înghiontit, m-au pus arestat şi s-au dus. Aşa, pe la amiază, vine schimbul soldatului cela şi mă ia pe mine, pe jos, vreo 15-20 km, s-o căutăm pe la ogoarele noastre pe mama. Am ajuns aşa pe un deal. Iar în vale era o pădure. M-au pus să strig: Ieşi mamă din pădure, ieşi mamă din pădure. Dacă n-oi ieşi, pe mine m-or împuşca. Fie-ţi jale, ieşi şi vino la mine.

    M-am dus la alt pămînt, noi aveam atunci mult pămînt, nu era colhoz, tot nu era. Cînd ne opream, soldatul mă împungea cu avtomatul în spinare ca eu să strig şi mamei să-i fie jăle de mine şi să iasă. Dar mama mă vedea. Şi io credeam că ea nu iese. Dar cînd m-am întors din Siberia, ea mi-a povestit că ieşise, dară activistul de la noi din sat îi făcuse semn să fugă, să mă lase. Activistul ăla om tare bun o fost, dacă n-a dat-o pe mama prinsă.

    Am ajuns înapoi acasă şi pe mine m-a urcat în maşină. Lucruri mi-a aruncat o chiochie de-a mea. Da nu prea multe că le căraseră deja vecinii. M-au dus la selsoviet. Cum stăteam eu în maşină, că nu m-o dat jos, le-o adus şi pe jitele noastre, le prinsese. Şi ele m-au recunoscut şi-au venit la mine să mă lingă. Răgeau că le duce în colhoz. O zi m-o ţinut la selsoviet. Pe mama n-a prins-o, aşa că m-au dus singur în Siberia.

    Ne-au dus la gară la Bălţi. Am simţit din maşină o bufnitură. O lipiseră de uşa vagonului. Şi de acolo, din maşină, trebuie să păşesc în vagon. Da’ io nu vedeam. Iar soldatul mi-a zis o înjurătură ca să merg mai repede. Da’ io unde să merg dacă nu vedeam? Şi-atunci m-o luat de cap şi m-o azvîrlit în vagon.

    Vagon de vite era cela şi avea aşa 2 etaje că era pentru oi. Ne-a pus pe noi şi sus şi jos. Şi drepţi nu puteam sta, doar în chirostrii. L-a bătut în scînduri şi-a lăsat o crăpătură de vreo 10 cm. Eram în luna iunie şi era tare năduşeală. Cînd ieşam afară tot pe la crăpătura aceea ieşeam că era loc destul. Aşa ne-o dus. Năduşeală, copii, fumei şi bătrîni. Care năşteau, care mureau.

    După ce-am trecut de Urali mulţi au murit. Vagoanele nu le-au deschis pînă dincolo de Volga. De-abia atunci ne-a dat de mîncare şi i-am îngropat şi pe cei care muriseră. S-au dus oamenii lîngă calea ferată şi-au săpat cu lingurile gropi. Acolo i-au pus. A început a ne da apă şi ne-au lăsat să ne scăldăm într-un rîu. Pe mine oamenii m-au ajutat. Da’ eu tot eram să mă înec.

    Am ajuns la sfîrşitul lui august în ţinutul Kurgan, raionul Pituhovka, satul Orlova. Era chiar lîngă Tiumeni. Am fost în Orlova 15 familii de moldoveni, da’ io singur. Oamenii ziceau c-am ajuns ziua. Dar am stat pînă noaptea că să ne ducă pe fiecare la colhoz. Lucruri de-astea se făceau numai noaptea. A doua zi, la lucru.

    Era mult de lucru. Pe acolo un colhoz e lung şi de o sută de kilometri. Norocul meu că am căzut în sat cu un om care-l ştiam de acasă: Bodrug Ion Gheorghe. Pe el şi pe ceilalţi i-o dus la muncă. Dar cu mine, un orb, ce să facă?! N-a avut nimeni nevoie de mine. Io am rămas numai cu băţul în mînă şi cu tolba. Fiindcă n-aveam de muncă eram să mor de foame. Şi cînd am văzut io aşa, am spus că trebuie să plec la Moldova înapoi.

    Prima vorba care ne-a zis-o cînd am ajuns în Orlova a fost că aici sîntem aduşi pe viaţă. Da’ io le-am spus că nimica nu-i pe viaţă, numai Dumnezeu. Şi mi-am luat inima-n dinţi. Într-un sat aproape de-acolo se aflau nişte copii care fuseseră ridicaţi din satul Petronia, raionul Glodeni. Nişte copii fără de mamă, fără de tată, unul de vreo trei-patru ani, Mitea, Dumitru pe româneşte, altui Serghei de vreo cinci-şase ani şi o fată de vreo nouă-zece ani,Tania.

    Tania avea şi-un frate mai mare, nu drept. Nicolai se numea el şi uite cum a fost cu Nicolai acesta. El în ’41 fusese ridicat şi trimis în Siberia. După cîţiva ani a ajuns să muncească în şahtă, lîngă Irkutsk. Era harnic şi a ajuns un muncitor ca toţi ceilalţi şi a avut opusc să vină acasă, la Moldova. Cînd a ajuns acasă era noaptea. El n-a mai avut răbdare să se facă ziuă ca să vină şi cînd să intre în ogradă, poarta deschisă.

    Înăuntru era o maşină şi pe mama lui cu trei fraţi mai mici taman atunci îi ridicau. N-a dovedit nici în casă să intre. L-au pus şi pe el în maşină, laolaltă cu ceilalţi şi l-au deportat din nou. La gară, l-a despărţit de familie. Şi l-a dus. Nu lîngă Irkutsk, unde îşi făcuse deja un rost, ci aicea în Orlova. Noi cînd am mers cu trenul, el ne spunea dinainte ce-o să vedem. “Io acum două zile am trecut pe-aici” – aşa ne spunea. Ne-a zis ce gări o să fie, că o să ajungem la munţii Urali şi că scrie acolo Europa, iar acolo Asia. El a murit în Siberia.

    Şi ne ziceau toţi oamenii din sat de acolo, chiar şi prezidateli de colhoz, că de ce mai stăm noi acolo un orb şi nişte copii amărîţi. Duceţi-vă la Moldova! Ce-are să fie?! Şi oamenii ne-au ajutat, ne-au umplut tolbele cu suhar şi, într-o dimineaţă, cam pe la ora 10.00, am plecat.

    Trebuia să mergem cale de 70 de km pe jos pînă la gară, pentru că la şoferii de camion sau la cei cu căruţe să dăduse ordin ca moldoveni să nu ieie. Aşa ne-am pornit, eu şi cu cei trei copii: Dumitru, Serghei şi Tania. Pe mine copiii mă conduceau de mînă. Ei aşa mici erau şi nu ştiau mare lucru dar eu, om în vîrstă, 22 de ani, ştiam cum şi ce să întreb tot. Fata ceea, Tania, ştia bine ruseşte şi tălmăcea ce întrebam eu.

    Pînă la Pituhova, la gară, nu era nici un sat, numai păduri şi ape, 70 km. Dar cineva ne-o vîndut pe noi la ăncăvede că noi am fugit. Şi am mers noi vreme bună. Numai pădure, numai apă. Copiii aceia erau dezbrăcaţi. Mitea nu avea nici cu ce să-şi acopere şezutul. Şi cum mergeam noi, aud deodată uruit mare, copiii îmi spun că deasupra noastră se învîrt avioane şi că lasă fum mult pe cer deasupra noastră. Io am înţeles, v-am spus că eram om de 22 de ani, că vor să arate locul unde sîntem. Nu trece timp şi dintr-o parte şi alta a pădurii, din tufari, apar militarii. Tropăiau şi zăngăneau armele. Ne înconjoară. Staţi, mîinile sus! Şi eu şi copiii am ridicat mîinile sus. Staţi! Unde? La Moldova.

    Dar vezi, noi cînd am ieşit din sat am răcnit, dar erau ruşi acolo, în sat, care pe noi ne apărau. Dar erau ruşi care erau împotrivă. Şi noi strigasem: dasvidaniya Orlova, dasvidaniya Orlova, noi plecăm la Moldova. Şi făceam cu mîinile şi tîrîiam piciorele să tîrîie toţi moldoveni şi să vie după noi. Aşa au ştiut că noi plecăm. Ne-au arestat. A venit o maşină şi ne-a dus la arest în Pituhova. Acolo, cînd am ajuns, locul era pregătit. Ne-au băgat într-o cameră şi ne-au pus să stăm jos într-un ungher. Un miliţioner ne păzea. Am stat în ungherul acela, lîngă o sobă, vreo 3-4 zile. În timpul ăsta au scris în alte regiuni, pe la Moscova.

    Au venit într-o zi, au intrat în cămăruţa ceea, şi au început a striga: Ungurean Tatiana, cine e? Eu, a zis fetiţa. Scoală şi hai! Mihăilă Serghei? Eu! Scoală şi hai! Pe toţi trei i-au sculat. Aşa, în cămaşă, fără chiloţi, fără pantaloni, desculţi, cum erau. Haide după mine, le-a zis. Dar io dau să merg cu dînşii şi miliţionerul îmi trage una după ceafă. Tu aicea! Numai ei. Am început a răcni. Io ce mă fac fără dînşii, io nu pot merge nicăierea, nici afară, nu văd nimic. Io sînt orb. Aici!

    Peste cîteva zile a venit răspuns şi pentru mine. Mi-au zis: Îţi dăm ţie două propuneri – la închisoare te duci pe toată viaţa sau înapoi la Orlova? Io am răspuns: Ura! La închisoare pe toată viaţa! El îmi zice: Mai şezi un ceas să te gîndeşti! Tu eşti liber în Orlova dar aici la închisoare pe toată viaţa. Dar io fără să mă gîndesc îi spun că şi peste o sută de ani, în toată ziua întrebat la fel, tot închisoare pe viaţă vreau. Şi am rămas acolo.

    M-au trîntit într-o comnată. Am auzit cînd a trîntit uşa de fier şi a închis. După aceea io am început a achipui pereţii cu băţul. Avea doi metri lungime şi trei de lată. Era o fereastră îngustă de vreo 20-25 cm. Achipui uşa de fier. Avea o bortă cît să bagi degetul. Mă culc jos pe podea cu tolba aceea cu suhar şi mîncam, da’ nu mult ca să nu-mi fie sete de apă şi să cer. Veneau în fiecare dimineaţă şi seară şi mă întrebau: Ei, Vanea, aici la închisoare pe viaţă sau la Orlova? Aici!

    Io nu vroiam să mă întorc la Orlova pentru că acolo şi un zdravăn şi în puteri murea cu zile, darămite un orb ca mine. În închisoare îţi dădeau să mănînci de trei ori pe zi. Şi te lăsau în pace. Da’ ce să vezi? După vreo trei luni, vine şi-mi spune să ies afară. Ieşi afară, strigă. Aicea ţie ţi-e sanatoriu, ţi-e bine. Înapoi la Orlova! Şi m-au trimis înapoi, cu mîinile legate la spate cu sîrmă. Mai bine moartea ori închisoarea pe viaţă.

    Ei, cînd am văzut io că aşa stă treaba, am început a scrie. Am scris sute de scrisori lu Stalin, la Moscova. Io ceream ori închisoare pe viaţă ori să mă împuşte dacă sînt vinovat. Io singur nu-mi scriam scrisorile. Oamenii m-ajutau. Nu oamenii mari, ci copiii. Cei mari se temeau, da’ pe copii n-avea cum să-i prindă. Iar io găsisem o fetiţă căreia îi dictam şi ea scria. Da’ multă vreme n-am primit răspuns. Pînă ce au venit doi polcovnici tocmai din Moscova. M- au căutat pe mine şi m-au găsit la o casă. M-au chemat să vorbim afară.

    Era cald. M-au aşezat pe o grămadă de lemn. Ce scrii tu? Ce vrei? Iaca i-am scris lu Stalin că aşa, aşa, aşa… Ţie nu-ţi dă voie nimenea, nicăierea! Uită de Moldova! Tu în Moldova nu te duci! Atunci împuşcă-mă! Nu, că nu e voie să te împuşcăm, trebuie să te munceşti. Dar la închisoare atunci, zic. Ucide pe cineva, spune el. Şi cum stăteam la mijloc, iar ei unul într-o parte şi altul în cealaltă, întind mîna îl achipui pe umăr, simt pagoanele de polcovnic, şi îl înfaşc de gît iar cu băţul mă reped să-l traznesc în cap. Celălat mă ţine. Ce mă, ai turbat? Păi dacă tu mă-nveţi a ucide, pe tine te-oi ucide.

    Asta a fost în ’50, la un an de cînd ne-au adus. Sibiriacilor de acolo, băştinaşilor, le era milă de mine şi mă întrebau ce rău am făcut eu, un biet calic, de m-au adus aici în Siberia. Dar ăncăvediştii ceia din sat îi minţeau pe oameni. E, nu ştiţi ce-a făcut el. El a fost în armata română cu nemţii şi a prins şi a ucis bărbaţi şi feciori de-ai voştri. Oamenii stăteau în casă şi el îi prindea şi cîte doi-trei omora, pe bărbaţii voştri. Da acolo în satul acela puţini bărbaţi erau, că muriseră la război. El, de aceea e rănit, că a reţinut armata sovietică să nu înainteze şi să ocupe România.

    Şi oamenii au început pe mine a mă ablendui, a mă ocărî, a mă stuchi, a mă bătea. Chiar mă băteau femeile de acolo. Uite, noi te plîngem şi te jeluim şi tu ce-ai făcut, ne-ai omorît bărbaţii?! A trebuit să scriu în sat. În Condrăteşti, la mama, să ceară la selsoviet o spravcă că io m-am calicit acasă, sigur, şi nu în război. Mi-au trimis-o, cu pecete şi cu semnătură, totul cum trebuie. Şi la care mă ablenduia le-o arătam: Iată, nu io v-am ucis bărbaţii şi feciorii! Of, Doamne!

    Io cît am stat în Siberia n-am avut încălţări, din primăvară, din aprilie, cînd se topea omătul, umblam aşa cu tălpile goale, pe unde nu mai era omăt, prin noroi, iar în glodul acela rămîneau urmele picioarelor. Oamenii le vedeau şi ziceau “Vot moldovanschii Iisus Cristos”, pe româneşte, uite-l pe Iisus Cristos moldoveanul, a trecut pe aicea. Şi rîdeau. Rîdeau de tălpile mele.

    Cînd am văzut că nu pot a mă întoarce acasă, am început a lucra pe la oameni. Rîneam, săpam gropi pentru cartofi, scoteam bălegarul din grajduri de la oameni, cu mîna-l luam şi-l dădeam afară, lemne tăiam, le despicam pe achipuite şi totul numai pe mîncare. Gropi am săpat multe. Mii de gropi. Io şi-acuma că sînt bătrîn îţi săp matale gropi, dar atunci cînd eram tînăr! Omul cela pentru care săpam gropile făcea dintîi un şanţ dimprejur cu hîrleţul. Eu îi achipuiam marginile şi săpam după aceea în jos. Pînă zicea el: stai! Uneori aşa gropi săpam de-adînci, că o zi se căzneau să mă scoată din ea.

    La mine era coadă mare. Oamenii mă luau pe rînd ca să le fac treburile pe care vi le-am spus. Io aşa trăiam. Un om mă lua să-i sap o groapă. El mă hrănea şi mă ţinea cît îi munceam. După aceea venea altul care mă lua să muncesc şi acela mă ţinea în continuare. Dar aşa se făcuse regulă în sat cu mine că dacă eu îi terminam omului treaba, pînă venea altul să mă ia, el mă hrănea şi mă culca fără muncă.

    Cum a murit diavolul de Stalin a venit ordin ca io să mă duc la Moldova. Da’ numai io. Alţi moldoveni nu. Şi un frig, de Doamne fereşte. Şi nu era chip de dus. Noroc că cineva acolo, care ducea fîn la Pituhova, m-a dus cu un tractor. Tractorul aista tîrîia un stog de fîn. Şi-a făcut o gaură ca de fîntînă în stogul acela şi ne-am vîrît noi trei: eu şi sibiriacii care aveau treabă la raion. Ne-au pus dop de fîn şi davai. Aşa am mers 80 de km, în omăt mare. Tare greu am ajuns.

    La Pituhova îmi trebuiau bani de tren. Dar eu, în 5 ani de Siberia, 800 de ruble cîştigasem. Şi ăncăvedistul îmi dă un miliţioner să meargă cu mine la gară şi să-mi ia bilet. I-am dat toţi banii pentru bilet. M-am urcat în tren şi am strigat: dasvidaniya Siberia!

    Şi am mers eu cale de vreo trei sutci. A venit conductorul şi mi-a zis gata am ajuns. Da’ io zic: Aşa de grabă-n Moldova? Aici nu-i Moldova. Tu ai bilet numai pînă la Harcov. Am ajuns, dă-te jos. Miliţionerul cela îmi luase bilet numai pînă aici. Jos şi gata.

    Ei, acum ce să mă fac eu? De rămas nu puteam să rămîn. Stăteam jos, lîngă vagon, şi-mi era jale. Am auzit că fluieră să plece. Am auzit roţile cum huruie. Atunci am întins mîna, pînă ce am simţit trenul şi l-am achipuit eu şi cînd am simţit bările celea, m-am agăţat strîns de ele şi am sărit pe scară. Atunci scara nu se băga înăuntru ca acuma. Şi aşa m-am ţinut eu strîns de bările acelea. Am mers zile şi nopţi pe scară.

    Stanovcile acolo sînt tare puţine. Una la 10-12 ore. Şi am mers aşa fără să adorm, că-mi era frică să nu cad jos şi să mor fără să mai ajung acasă, pînă ce nişte femei de acolo din vagon m-au văzut. Şi li s-a făcut milă de mine. Călătoare erau. Beţive de acelea care se vînd. Şi m-au luat acolo la ele şi m-au întrebat unde merg. La Moldova. Şi n-ai bilet? N-am, că-aşa şi aşa şi aşa, miliţionerul mi-a lut banii. Ele m-au luat cu dînsele. Eu aveam armonica la mine şi le-am cîntat.

    Cînd a venit controlorul să întrebe de bilet, ruscele acelea, matahale care se hîrîie prin vagoane, au început a-l sudui şi blestema. N-a ştiut cum să fugă mai repede. Pînă la Odessa am ajuns, dar de acolo tot nu aveam bani. Şi m-am dus cu ele mai departe, pînă la Moscova şi acolo am întîlnit basarabeni, care m-au întrebat ce e cu mine şi cum am ajuns acolo. Oamenii m-au suit în tren pînă la Chişinău şi de acolo alţi oameni m-au suit pînă la Corneşti. Apoi am ajuns în satul meu. Cînd am intrat în casă, fratele meu mai mic a început să plângă şi a zis ce bine că am venit cînd toate au înflorit.” Turturica, Romania Libera

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *