Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Alina Radu: Gumeniţă şi grenada

Alina Radu: Gumeniţă şi grenada

Zilele acestea mi-au fost oferite câteva lecţii de jurnalism cu elemente de etică şi noţiuni de demnitate şi onoare.
Mai întâi, luni, pe coridoarele unei instanţe de judecată, într-un dialog cu poliţistul Radu Starinschi, încercam să aflu ce s-a întâmplat totuşi cu poliţiştii la 7 aprilie, de au torturat atâţia oameni. Radu mi-a spus întâi că personal nu a torturat pe nimeni, şi că nici nu a auzit ca vreun poliţist să se fi atins măcar de vreun tânăr, şi chiar m-a întrebat dacă am dovezi măcar despre un poliţist anume că ar fi făcut aşa ceva.

Nume de poliţişti acuzaţi sunt, nume de persoane maltratate sunt, însă e deja iunie 2010 şi nu există o decizie judiciară care ar explica clar care poliţist şi pe care tânăr l-a bătut, care şef a supravegheat acest lucru şi care ministru a acoperit aceste crime.

Mi-am amintit aproape cu bucurie despre imaginile video filmate în PMAN în noaptea de 7 aprilie 2009, care au ieşit la iveală în aprilie 2010. La acest moment, sunt unicele imagini cu poliţişti care bat oameni. Îl întreb pe Radu de ce Iacob Gumeniţă ar fi lovit cu picioarele în tinerii din PMAN, care nici măcar nu mişcau, nu că să fi fost în legitimă apărare.

Radu a ezitat să explice anume comportamentul lui Gumeniţă, dar a explicat, totuşi, ce i se poate întâmpla unui poliţist în asemenea cazuri. „Poate i s-au adresat nişte replici, nişte cuvinte care au lezat demnitatea sa de bărbat. Pentru un bărbat asta este foarte important, trebuie să înţelegeţi acest lucru”, a opinat Starinschi, adăugând că unele ofense verbale ar putea fi atât de dure, încât bărbatul, fie el poliţist sau oricine altul, să fie îndreptăţit în furia sa să lovească.

A doua lecţie de etică am primito marţi la telefon. O persoană îşi exprimase disgraţia faţă de faptul că ZdG a scris despre fiica directoarei Institutului Naţional de Justiţie (INJ), care a lovit o audientă a acestui institut chiar în biroul mamei sale. Revolta persoanei se referea la 2 elemente: primul – ZdG nu trebuia să publice declaraţiile victimei până nu făcea o explicaţie însăşi doamna directoare a INJ. Deşi în textul publicat e scris clar că directoarea lipsea de la birou pe o perioadă neexplicată şi adjuncţii ei nu ne-au oferit nicio posibilitate de dialog, criticul ZdG a insistat pe ideea că ar fi trebuit să nu publicăm deloc acest articol. Am întrebat persoana dată, dacă, prin analogie, toţi poliţiştii care au lovit oameni s-ar retrage şi nu ar explica nimic, ne-ar îndreptăţi asta pe noi, jurnaliştii, să nu mai scriem nimic despre ei? A urmat rgumentul nr. 2. „Aveţi mamă? Cum v-aţi simţi dacă cineva v-ar ofensa mama fiind de faţă? Aşa şi fiica doamnei Fistican şi-a apărat mama”.

Două lucruri am înţeles de la cele două persoane cu care am discutat luni şi marţi. Că dragostea de mamă şi demnitatea de bărbat sunt sfinte, sunt respectate, şi că în unele cazuri, pot fi puse mai presus decât legea. Două erori mari însă există în mentalitatea exponenţilor acestui sistem: că în funcţiile publice ar fi totul permis, inclusiv să îţi aperi demnitatea de bărbat cu picioarele şi să o iubeşti pe mama cu pumnii.

Apropo, avocatul lui Gumeniţă ne-a spus că de fapt dl Iacob nu lovea cu picioarele în tinerii din PMAN, ci  „din cauza unei suspecţii de grenadă, încerca să îl întoarcă cu piciorul, ca să vadă dacă nu are vreun exploziv ascuns”.

PS. Îmi cer scuze de la mama lui Damian Hâncu pentru acest ultim alineat. Ştiu că loveşte mai dureros decât pumnii şi picioarele.

Alina Radu, 
alinaradu.zdg@gmail.com