Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Dezamăgirea din PMAN

Dezamăgirea din PMAN

În acest an se împlineşte un sfert de secol de când merg la mitingurile de la Chişinău. În 1988, descoperisem şedinţele Cenaclului “Alexei Mateevici”, care se ţineau în aer liber, întâi în Grădina Publică Ştefan cel Mare (atunci cred că se numea Parcul Puşkin), apoi la Teatrul Verde. Eram studentă la Facultatea de jurnalism din Chişinău. Majoritatea disciplinelor le aveam în limba rusă, inclusiv “Istoria Moldovei”, iar ceea ce ni se preda în limba “moldovenească” – era în grafie chirilică şi desigur că toate manualele erau scrise în spirit socialist. Ceea ce auzeam la miting era nesocialist, nou, revoluţionar, creativ. De pe scenă vorbea medicul-poet Anatol Şalaru şi cânta tânărul actor Gheorghe Grâu.

Le-am spus părinţilor mei de la ţară. Mi-au interzis să mai particip, declarând că e periculos, că KGB-ul îi urmăreşte pe toţi şi că voi suporta consecinţe serioase. Nu am putut renunţa. Iar în duminica următoare i-am întâlnit şi pe ei acolo, scandând, aclamând “Limbă, alfabet!”, “Jos Mafia!”. După asta nu au mai lipsit cred că de la niciun miting. Tatăl meu a murit neîmpăcat de roadele luptei pentru eliberarea naţională, mama mea face şi ea în acest an 25 de ani de participare civică.

Nu cunosc numărul mitingurilor la care am participat timp de 25 de ani. Nici numele tuturor politicienilor care s-au perindat pe scenele acestora. Numele unor politicieni-mitinganţi le-am uitat cu desăvârşire. Ţin minte doar că mulţi dintre ei ne-au dezamăgit, ne-au trădat, ne-au rănit profund. Şi nu doar ei.

Participările noastre la miting ne-au costat un preţ. În timp ce mulţimea de câteva zeci de mii de basarabeni bătea străzile cu drapele tricolore, cerând limbă, alfabet, tricolor, alte sute de mii ne urau, ne blamau, ne criticau şi îşi căutau de viaţă. Am colegi şi rude care ne-au privit mereu ca pe o gloată de “naţionalişti” pentru însufleţirea civică, în timp ce ei şi-au construit afaceri, case, şi-au asigurat o viaţă calmă şi îndestulată. Atunci când a venit vremea să îşi dea copiii la şcoală – au ales primele şcoli cu profesori din România, apoi au fost primii care au solicitat redobândirea cetăţeniei române, apoi şi-au trimis copiii la studii la Bucureşti sau la Cluj. Şi nu şi-au pus prea multe întrebări despre cum a ajuns grafia latină în manualele copiilor lor.

Ceea ce a obţinut poporul la toate aceste mitinguri au fost victorii adevărate: ieşirea din URSS, grafie latină, Tricolor, identitate naţională. Toate s-au obţinut după zeci de proteste în stradă şi prin numărul mare de protestatari. Dar nimic nu a fost simplu. Toate mitingurile, fără excepţie, au avut pe scenă trădători, profitori politici, ipocriţi de tot felul. Toate. Am acasă câteva casete cu imagini video de la acele mitinguri. Încă nu le pot urmări calmă. Nu le-am privit niciodată până la capăt. Încă mă dor rănile sufleteşti.

Recunosc, la toate mitingurile am avut întrebări faţă de liderii politici aflaţi pe scenă, întrebări la care nu am obţinut răspuns nici până azi. Da, am şi acum întrebări la frumoşii vorbitori de pe scenele mitingurilor: Anatol Şalaru, Iurie Roşca, Vlad Cubreacov, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Ion Hadârcă, Ilie Vancea, mai nou, la Vlad Filat, Marian Lupu, dar şi la Mihai Ghimpu sau Dorin Chirtoacă.

Dar, chiar dacă nu mi-au răspuns şi nu îmi vor răspunde niciodată, nu pot regreta că, pe aceleaşi scene, i-am întâlnit, i-am cunoscut şi m-am simţit bine alături de Lidia Istrati, Leonida Lari, GrigoreVieru, Ilie Ilaşcu, Ion Vatamanu, Gheorghe Grâu, Nicolae Costin, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Mulţi dintre ei nu mai sunt, unii dintre marii rămaşi au fost împinşi la margine, nu mai sunt aduşi pe scene. Dar ei au făcut deja istoria magnifică a mitingurilor moldoveneşti, şi nu sunt uitaţi de mulţime. Şi eu sunt parte din mulţimea care nu-i uită. Şi povestesc despre ei copiilor mei, care sper, la rândul lor, să nu uite.

Duminica trecută am fost iarăşi la miting. De ce am mers? De ce nu m-am ferit de trădare, manipulare? Cred că noi, cei cu 25 de ani de stagiu de mitinguri, avem un fel de dependenţă de PMAN şi e foarte uşor să fim readuşi acolo. Spiritul mulţimii care militează pentru ceva adevărat e ceva puternic. Aşa ceva nu se uită. Aşa ceva nu poţi trăi în fiecare zi.

Pe 3 noiembrie, în PMAN, i-am întâlnit pe mulţi dintre veteranii mişcării de eliberare naţională, oameni de rând îmbătrâniţi. Printre ei era şi mama mea, septuagenară cu un stagiu de 25 de ani de participare la mitinguri. A fost şi fiica mea, de 13 ani, care nu era la primul miting. Am fost 3 generaţii de protestatare: mama mea, născută în România, eu, născută în URSS, fiica mea, născută în R.Moldova, dar toate cu valori comune. Seara am aflat pe internetul moldovenesc că mulţi ne-au considerat o mulţime falsă, proastă, o turmă. Din presa europeană am aflat că am fost mulţi, pozitivi, militanţi buni pentru valorile europene.

Peste o vreme, vom afla poate că iarăşi cineva, de pe scenă, ne-a trădat. Dar acela nu va fi un Nicolae Bulat de la Soroca. Şi pentru el vom reveni din nou în PMAN. Indiferent de ce politician îl va readuce în scenă.