Alina Radu: Cine păzeşte Transnistria de noi?
În 7 ani de muncă la Ziarul de Gardă, am dedicat sute de pagini de ziar oamenilor din Transnistria. Am scris despre situaţia fiecărei şcoli cu predare în limba română, despre situaţia copiilor din şcolile cu predare în limba moldovenească cu grafie chirilică, am scris ani în şir despre situaţia membrilor Grupului Ilaşcu, despre alte persoane arestate de către autorităţile autoproclamate de la Tiraspol, despre abuzuri şi drepturi încălcate. În total s-au adunat mii de articole şi ştiri. Zilele trecute am revenit iar în Transnistria şi am înţeles că am muncit în zadar.
Pe toate podurile rămase întregi după 1992, care unesc cele două maluri ale Nistrului, stau tancuri ruseşti, cu drapelul Federaţiei Ruse imprimat pe ele. Lângă tancuri, în fiecare zi şi noapte, stau militari înarmaţi cu kalaşnikovuri. Toţi militarii vorbesc exclusiv limba rusă şi toţi au pretenţia că sunt „mirotforţî”.
Pentru un jurnalist este mereu o provocare să întreprindă o vizită în această zonă. Dar, probabil, o provocare mai dură este trecerea Nistrului pentru cei care s-au născut şi locuiesc în această zonă, fiind nevoiţi să traverseze podul pentru necesităţi vitale. Aşa-numita vamă transnistreană organizează lucrurile în aşa mod, încât zilnic se adună şiruri de oameni şi maşini pe poduri. Cu atât mai mult în week-end, atunci când copiii Transnistriei revin de la Chişinău sau de prin alte părţi la părinţii lor, acasă.
Şirul lung de automobile, microbuze, motociclete ţine pasagerii în soare, în ploaie, în frig, în funcţie de anotimp, iar aşteptarea durează ore. Pentru că fiecare persoană este somată de pseudovameşi să meargă la un ghişeu unde primeşte un formular, după care – să îl îndeplinească, notând în detalii nu doar datele de identitate, dar şi adresele de la care se vine şi se pleacă, după care să meargă la alt ghişeu să îl depună.
Apoi fiecăruia i se verifică lucrurile personale, şi dacă autoproclavameşii au dispoziţia potrivită – cetăţeanul R. Moldova poate trece de pe un mal pe altul.
Mihai Dârul, unul dintre multpătimiţii cetăţeni transnistreni, de 20 de ani explică lumii că Igor Smirnov nu a fost ales legal şi deci nu are dreptul să ţină sute de mii de oameni ostatici. „În 1991 am avut alegeri în toată Moldova, inclusiv aici, la Lunga, Dubăsari. Noi am ales consiliul local şi raional, iar mai târziu – am ales preşedintele R. Moldova, pe Mircea Snegur. Peste câteva luni ei au venit apoi cu tancurile şi au rupt Moldova în două. Noi nu l-am ales.” Aceste cuvinte sunt scrise în zeci de scrisori pe care Mihai Dârul le-a trimis la Chişinău, la Moscova, la Geneva. Ni le-a repetat şi nouă din nou.
La întoarcere de la Dubăsari m-am convins încă o dată că regimul transnistrean e imposibil şi inuman. După ce am petrecut iar vremea în rânduri, alături de părinţi cu copii mici şi de bătrâni istoviţi, după ce ne-au fost iarăşi verificate actele şi adresele, după ce ne-au scotocit din nou bagajele, am răsuflat uşuraţi că nu ne-au fost identificate camerele şi, astfel, nu ni s-a sechestrat echipamentul. Am trecut din nou podul, am privit iarăşi neputincioşi tancurile cu drapelele Federaţiei Ruse şi, după ce am depăşit podul, am decis să facem câteva cadre.
Ni s-a năzărit că suntem liberi, absolut liberi pe malul drept al Nistrului, trecuţi de pseudovămi şi tancuri adevărate, aşa că, fiind într-o zonă publică, la o margine de drum, într-o ţară membră a ONU, am scos nestingheriţi aparatele să facem câteva cadre cu acest punct de control rămas în urmă. „Stoiat’! Ne dvigat’sea! Vîzîvai podkreplenie!” Un automat kalaşnikov s-a îndreptat imediat spre noi şi toată libertatea noastră nu mai avea sens.
Am răspuns româneşte, crezând că mă vor forţa să vorbesc ruseşte. Dar nu a fost aşa. Soldatul care a alertat toată lumea, care a strigat mai tare în limba rusă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus în limba română: „Nu-i voie să fotografiaţi pacificatorii. Ştergeţi imaginile sau vă ducem…”. Am privit năucită ecusonul de pe haina sa. Scria în grafie latină „Ungureanu”. Nu mai contau cadrele pe care le aveam în cameră. Descoperisem altceva – că Ungureanu slujeşte la tankiştii ruşi şi mă somează să mă supun şi eu lor. „Dar de ce vorbiţi ruseşte, dacă sunteţi vorbitor nativ de romană?”, l-am întrebat. „Pentru că aşa este obligaţia mea de serviciu. Sunt „mirotforeţ” şi trebuie să vorbesc limba rusă.”
Tot ce am scris timp de 7 ani despre Transnistria e egal cu zero. Începem acum un nou capitol, unul despre „mirotforeţul Ungureanu cu kalaşnikov, plătit din bugetul de stat al R. Moldova”. Merită ca ZdG să mai existe, ca să scriem despre el.
Alina Radu, alina.radu@zdg.md
