Alegeri sau lovitură de stat?
Comuniştii ştiu că au fraudart elegerile, dar refuză să recunoască, pentru că nu le convine. Instituţiile internaţionale ştiu şi ele că comuniştii au falsificat alegerile, dar evită s-o spună franc din considerente de „etichetă”. Concurenţii electorali bănuiau că guvernarea va frauda masiv alegerile, dar nu au fost pregătiţi să reacţioneze prompt. Şi doar tineretul, care ştie că votul lor nu putea să aducă câştig de cauză comun iştilor, a ieşit în stradă. Numai că mişcarea lor a fost preluată de SIS şi gestionată în interesul politic al comuniştilor.
Faptul că comunistii vor frauda alegerile se ştia în mod cert încă din momentul in care aceştia, secondaţi de „aliaţi”, au început a aşterne sub ei legislaţia electorală şi cea mediatică. Fără a eticheta, trebuie să recunoaştem, totuşi, cel puţin post-factum, că maniera în care au intervenit la acel moment opoziţia şi organismele europene a fost una prea inteligentă. Iar de aici şi rezultatul, care, de fapt, nu e o fraudă electorală, aşa după cum se insistă, ci o crasă lovitură de stat, trecută pe contul unui scrutin electoral, pretins democratic. Faptul că comunişti şi-au asumat la final exact 61 de mandate, câte le afişase Voronin după schimbul vizitelor cu Kremlinul, nu mai lasă niciun pic de îndoială că scenariile electoralei-2009 aparţin în totalitate ruşilor. O confirmă, in plus, şi numărul masiv de „observatori CSI”, dar şi graba cu care aceştia au insistat să dea, primii, „note bune” acestei campanii „ne-bune”.
Muromeţii Moldovei
Comuniştii au încercat să o facă pe bravii „muromeţi” chiar din seara zilei de 5 aprilie, când exit-pollul, menajat de IPP, iar ceva mai târziu şi „rezultatele preliminare”, ale CEC, i-au pus într-un câştig disonanat în raport cu oponenţii. Pretenţia comuniştilor la statutul de „cei mai iubiţi” candidaţi ai „poporului” s-a întors, însă, împotriva lor. Ceea ce a urmat pe 6 aprilie i-a pus în gardă. În replică, comuniştii redirecţionează protestele pe 7 aprilie în interesul lor, restricţionează circulaţia la frontiere, dar şi pe interior, sunt bruiate sporadic reţelele de internet şi telefonie mobilă, la sediile Preşedinţiei şi Parlamentului sunt inspirate pogromuri de pe urma cărora Bucureştiul este acuzat de tentativă de lovitură de stat, iar peste o zi Ambasadorul României la Chişinău este declarat „persona non-grata”. Între timp, CEC ia decizia şi anunţă simbolic, dar nu definitiv, cu un mandat mai puţin pentru comunişti. Prea puţin, însă, pentru a fi pace. Dacă ţinem cont că, în ajun, celelalte trei partide câştigătoare în alejeri, au cerut alegeri anticipate.
Mizele în politică contează pentru oricine. Cu atât mai mult pentru un lider în dificultate. Citeam zilele trecute o scrisoare venită pe adresa redactiei de la „cineva” din structurile de forţă, care nu făcea decât să reconfirme faptul că regimul Voronin este unul strict clientelar. Preşedintele nu are sprijinul pe care îl pretinde nici, cel puţin, între „ai săi”. Despre Voronin şi ministrul Papuc, personaje în aparenţă indisolubile, aflăm că se suferă reciproc doar pentru că se au „la mână” unul pe altul, deţinând „compromat”-uri serioase unul despre altul, dar şi despre „afacerile” feciorilor. Şi situaţia, – zice autorul, – este una similară pe toată verticala puterii, pe care Voronin a construit-o după schemele şi regulile de joc ale lumii interlope, în care păcatele şi nu prieteniile îi ţine legaţi pe toţi, unii de alţii.
Ce-am avut şi ce am pierdut?
Partea proastă a acestei campanii electorale, fraudate impertinent de partidul comuniştilor, îşi are şi partea sa bună, chiar foarte bună. În rezultatul scrutinului, am pierdut, s-a dus, ne-a părăsit, cel mai vechi partid parlamentar de după 1990 – PPCD (regretăm că nu mai este, dar în formula în care exista, nu ştiu dacă existenţa lui mai conta) şi am câştigat în loc două. Cel puţin două: PL şi PLDM. Am pierdut un scor electoral de aproape 9% , cât a putut aduna în 2007 PPCD şi am însumat altul (dacă mai plusăm şi AMN-ul), de 40%, în acest scrutin. În condiţiile de azi ale R. Moldova, cu o stare de spirit anticomunistă, 40% (trecute şi acestea prin sita SIS-ului) valorează, cu siguranţă, pentrtu această situaţie politică nouă, mai mult decât cele 60% pe care şi le-a asumat, arbitrar, partidul comunisilor. De ce? Pentru că ponderea gândirii calitative a celor 40% este net superioară celor 60%. Şi manifestările stradale ale tineretului din aceste zile, cu toate insistenţele oficialităţilor de a le compromite, arată clar că strada celor 40% ar putea să conteze pentru ziua de mâine a R. Moldova mult mai mult decât cota trucată a celor 60%. Contează acum, pe cât de bine va şti opoziţia democratică să gestioneze acest scor electoral şi acest val de spirit, ca el să nu degenereze, precum s-a mai întâmplat, într-o speranţă pierdută.
Revoluţie sau trucaj
Acţiunile de protest paşnic de luni seara la monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău nu au dat de bănuit nimănui că, a doua zi, ar putea degenera în violenţe şi acţiuni de vandalism. Pe 6 aprilie, seara, la iniţiativa Asociatiei „Hyde Park”, mii de tineri s-au solidarizat în preajma Monumentului lui Ştefan cel Mare pentru a aprinde câte o lumânare, în semn de protest faţă de fraudarea alegerilor din ajun de către partidul comunistilor. Manifestarea a continuat cu un marş până la sediul Preşedinţiei, după care mulţimea a revenit în Piaţa Marii Adunări Naţionale, scandând: „Libertate”, „Ne-aţi furat viitorul”, „Jos comuniştii”. A doua zi dimineaţa protestele au fost reluate în Piaţa Marii Adunări Naţionale, dar din lipsa unei coordonări şi a unui mesaj clar, în foarte scurt timp zecile de mii de tineri s-au retras spre Preşedinţie şi Parlament, scandând neîntrerupt: „Jos comuniştii”, „Afară”, „Noi suntem schimbarea”. Neghidate de nimeni (?!), lăsate la voia întâmplării, în foarte scurt timp, protestele au intrat pe mâna provocatorilor, infiltraţi de serviciile speciale şi au degenerat în altercaţii cu politia. Iniţiatorii nu au fost de văzut nici în faţa Preşedinţiei şi nici a Parlamentului. În jurul orei 13.00, cele două sedii au fost invadate de atacatori, vandalizate şi incendiate. Pe sediul Preşedinţiei a fost afişat Tricolorul României şi Drapelul UE.
Tentativele partidelor de opoziţie de a prelua controlul asupra mişcării şi a o redirecţiona în una paşnică au reuşit doar parţial. Mulţimea devenise incontrolabilă şi trecuse sub influenţa „gherilelor de atacatori”.
Seara târziu, preşedintele Voronin califica situaţia drept tentativă de lovitură de stat cu implicaţii din exterior, lăsând să se subînţeleagă că ar fi vorba de România, iar vina pentru atacul asupra instituţiilor statului a fost trecută pe seama oponentilor săi politici: PL, PLDM şi AMN.
Suspecţiile vizavi de cele întâmplate sunt mai multe:
1. Poliţia a intervenit doar formal în protejarea celor două sedii, fapt care dă de presupus că devastarea a fost un act planificat de serviciile speciale. Şi încurajat. Nu-i exclus că, la acţiuni, au fost mobilizate „brigăzile negre” ale preşedintelui, consituite din tineri puşcăriaşi, amnistiaţi anterior prin decret prezidenţial.
2. Declaraţiile făcute de preşedintele Voronin denotă clar că PCRM avea nevoie de un pretext pentru a-şi îngheţa relaţiile cu România, în schimbul dezgheţului lor cu Rusia.
3. Voronin şi-a dorit un cap de acuzare pentru oponenţii săi politici, pentru a-i discredita în faţa electoratului şi a instituţiilor internaţionale, sperând că îi va determina să recunoască valabilitatea alegerilor.
4. Protestele lansate de „societatea civilă”, fie că au fost deturnate de serviciile speciale, după prima seară de manifestare, fie au fost inspirate organizatorilor de către acestea. Altfel este greu să explici de ce o acţiune atât de responsabilă şi de mare amploare a fost lăsată a doua zi fără control.
Petru GROZAVU
