Afaceri cu demnitate
Unii vând flori, alţii chifle cu magiun sau măruntaie de pui, alţii vând lumină, căldură, petrol sau gaze naturale. Se mai vând suluri de hârtie igienică sau săpun de rufe, produs din grăsime de câine.
Ce nu încearcă să vândă azi oamenii pentru a supravieţui în R. Moldova? Şi pentru că e tot mai greu să comercializezi ceva, în condiţiile în care multora, din cauza sărăciei, le e tot mai complicat să cumpere, sunt inventate alte căi şi mijloace de a face un ban.
Nu mă gândesc acum la bancnote false, la furturi de bancomate sau la altfel de activităţi criminale. Vreau să vă povestesc despre felul în care nişte cetăţeni inventivi cred că se pot îmbogăţi pe seama presei de la noi, solicitând, în instanţe de judecată, sume înspăimântătoare de bani, drept recompense pentru presupuse deteriorări ale onoarei, demnităţii şi reputaţiei lor profesionale.
Astăzi, în toate instanţele de judecată din R. Moldova veţi descoperi dosare civile în care reclamanţii se plâng că presa, aşa timidă cum e, le-a ştirbit demnitatea, onoarea şi reputaţia profesională. Alţii chiar încearcă să demonstreze în instanţe că, iată, din cauza presei, au rămas ca şi cum goi, fără demnitate, fără onoare şi fără pic de reputaţie profesională. Ei susţin că articolele, emisiunile radio sau TV, în care cineva s-a referit la ei sau la activităţile lor, au avut atâta putere de convingere, încât le-au făcut praf demnitatea, onoarea şi reputaţia profesională… Nimeni, dar absolut nimeni nu pune la îndoială dacă, de fapt, au avut vreodată asemenea calităţi. De obicei, deteriorările sunt, potrivit reclamanţilor, atât de mari, încât ei, cel puţin aşa scriu în cererile depuse în instanţe, ar avea nevoie de milioane de lei pentru a şi le restabili. Încerc să-mi imaginez cum poate fi restabilită, contra bani, reputaţia, demnitatea sau onoarea? Ştiu că, dacă ai bani, poţi face transplant de ficat, rinichi sau de măduva oaselor, dar nu am auzit niciodată ca, pe undeva să se facă transplant de onoare, demnitate sau reputaţie profesională. Acesta, însă, e alt subiect. La o adică, dacă legea îi permite, la modul oficial, oricui să ceară bani sub formă de recompensă pentru prejudicii morale, de ce nu ar face-o oricine? Ce contează că, în viaţa de zi cu zi, acesta o fi fiind corupt, violent sau tâlhar, iar onoarea şi demnitatea lui au fost demult profanate de el însuşi? Ce contează că, în viaţa de zi cu zi, nu a avut vreodată implicare profesională, deci, nici reputaţie?
Ceea ce mă frământă mai mult sunt criteriile după care persoana, atunci când decide să se adreseze în instanţă, îşi estimează calităţile. Cine îmi poate răspunde astăzi, acum, în ce mod anume anume îşi evaluează aceşti oameni valoarea financiară a demnităţii, onoarei şi reputaţiei lor profesionale ştirbite (sau neştirbite)? Sau, şi mai mult, cum poate o instanţă de judecată să măsoare exact cât de mult au fost deteriorate aceste valori în cazul reclamanţilor X, Y sau Z? Ştiţi de ce scriu X,Y sau Z, fără a da vreun nume din seria acestor reclamanţi? Pentru că, amintind numele lor nepătate, ne-am putea alege cu alte dosare, prin care vom fi învinuiţi că ne-am bătut joc de demnitatea, onoarea şi reputaţia lor profesională.
Mă-ntrebam, acum câteva zile, de ce aceşti oameni nu vând flori, macaroane, de ce nu produc pateuri sau de ce nu asamblează avioane, de ce nu muncesc în sudoarea frunţii, dar încearcă să demonstreze că, de sume imense de bani, le-a fost deteriorată demnitatea şi că cineva ar trebui să plătească pentru asta? Zeci de judecători stau astăzi aplecaţi asupra acestor dosare, încercând să facă dreptate. Cui?
Aneta Grosu, aneta@zdg.md
