Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Accident politic în intersecţia 20…

Accident politic în intersecţia 20 mai

Tensiunile politice din campania electorală au trecut în Parlament. Şedinţa de marţi, a doua la număr de după punerea noului legislativ în legalitate, nu a putut rupe gheaţa în relaţiile dintre grupul parlamentar majoritar al comuniştilor şi opoziţia liberală. Părţile rămân în continuare pe baricade.

Trecut de la Preşedinţie la Parlament, Voronin nu a putut prelua controlul asupra legislativului decât la nivelul fracţiunii comuniste din care face parte. Şi prea puţin probabil să reuşească, dacă ţinem cont că alegerea sa de marţi pe post de preşedinte al Parlamentului a alergizat şi mai mult opoziţia. Aceasta, în loc să-l voteze, i-a cerut, cu text deschis, să renunţe la orice funcţie publică, în semn de pocăinţă pentru toate abuzurile şi ilegalităţile pe care le-a comis de-a lungul celor două mandate prezidenţiale. În opinia trilateralei liberale, PL, PLDM, AMN, Voronin este un personaj deja epuizat ca factor de stabilitate în societate, nu are consecvenţă politică, principii morale, este debusolat, prea obsesiv şi a compromis prea multe lucruri ca să mai poată fi credibil. Atât în politica externă, cât şi în cea internă. Compromiterea, până la fatalitate, a alianţei şi aliaţilor din 4 aprilie-2005 este lecţia pe care opoziţia nu vrea s-o mai repete. De aici şi rezistenţa anticomunistă, ca formă de manifestare a opoziţiei în viaţa publică.

Poduri fără garanţii

Comuniştii recunosc că situaţia politică în R. Moldova, după scrutinul parlamentar şi, mai ales, după evenimentele din 7 aprilie, «nu e una simplă». Voronin nu ascunde, dar nici nu face mai mult decât să constate formal existenţa unei crize politice dure, care, în opinia sa, s-ar putea agrava şi mai mult. Dincolo de aceste constatări, însă, comuniştii tac principalul, tac ceea ce nu vrea să tacă opoziţia – motivele reale ale acestei crize şi ale lipsei de consens politic la orizont: dictatură, crimă şi uzurpare a puterii în stat, rezultate inclusiv din fraudarea parlamentarelor-2009 şi declanşarea represaliilor în raport cu participanţii la acţiunile anticomuniste de protest din 7 aprilie. În replică, comuniştii încearcă să se apere, neinspirat şi ordinar, cu «scene» din spectacolul pretinsei «lovituri de stat».
Evoluţia relaţiilor putere-opoziţie a arătat clar, chiar din prima şedinţă a noului parlament, că regimul Voronin nu doreşte un dialog constructiv cu ne-comuniştii. S-ar putea ca acesta nici să nu existe în calculul PCRM, cel puţin atâta timp cât Voronin mai speră la «votul de aur». Însă nici opoziţia nu se rupe, după modelul 4 aprilie 2005, să cadă în braţele comuniştilot şi să accepte orice fel de dialog, cel puţin atâta timp cât ea insistă să decline şi să declare nelegitimă alegerea grupului parlamentar comunist.

Relaţile dintre putere şi opoziţie rămân, şi după mai bine de o lună de la încheierea campaniei electorale, la condiţia schimbului reciproc de acuzaţii. Baricadele dintre putere şi opoziţie n-au căzut, iar dincolo de ele dispoziţia beligeranţilor nu poate fi alta decât una de luptă. În funcţie de interes. În timp ce trilaterala liberală optează pentru alegeri anticipate, libere şi corecte, comuniştii, în vechea tradiţie a luptei de clasă, dar respectând condiţia simbolică a democraţiei, caută să se detaşeze de opoziţie şi să se fortifice la putere, trăgând sub dânşii grosul funcţiilor din noua garnitură parlamentară, recroită şi ajustată la voia şi «nevoile» lor. Iată de ce apelul preşedintelui Voronin, de după investirea în funcţie, «a venit timpul să construim poduri politice» a răsunat în gol şi a avut mai degrabă o rezonanţă negativă decât pozitivă în rândul opoziţiei. Reacţia acesteia a fost promptă: «nu noi, dar cei care le-au ars, metodic şi barbar, de la 2001 încoace, inclusiv în campania electorală-2009 şi imediat după, aceia să se ocupe de restabilirea lor, asumându-şi-le sub garanţii internaţionale». Până a se întâmpla, însă, acest lucru, comuniştii şi necomuniştii, deşi circulă pe benzi diferite, continuă să se mişte pe contrasens. Cine şi când se va accidenta şi pe cât de reparabil sau ireparabil urmează să vedem. Prima «intersecţie» mai dificilă a şi fost anunţată deja, 20 mai, ziua alegerii preşedintelui R. Moldova. Deşi nu sunt excluse şi alte premiere.

În Europa, prin Transnistria

De la 2001 încoace, comuniştii au speculat strategii şi au schimbat vectorii de integrare europeană a R. Moldova la fel cum schimbă cucii cuiburile. Iniţial trebuia să ne integrăm prin Rusia, după 2003 prin Budapesta, din anul trecut «direct prin Bruxelles». Şi de fiecare dată ocolind România. Acum două zile, însă, aflam din discursul inaugural al preşedintelui Voronin despre o cu totul altă strategie de integrare penru următorii patru ani. Şi tot ocolind România. Prin Transnistria. Potrivit lui Voronin, integrarea europeană a R. Moldova «nu trebuie percepută ca problemă geostrategică, în caz contrar riscăm că ne pierdem prietenii din Est şi să ne dezamăgim propriii cetăţeni».

În privinţa propriilor cetăţeni, cred că V.Voronin a întârziat cu mesajul, întrucât aceştia de mult şi-au luat grija de la integrarea oficială a R. Moldova în UE şi fiecare o face cum poate. În ce priveşte «prietenii din Est», dacă cumva îi avem, lucrurile se prezintă aici mai dificil, pentru că, spune Voronin, dincolo de  integrarea europeană, «noi» trebuie să «consolidăm poziţile R. Moldova în spaţiul CSI». Nu ştiu cum se pot lega aceste două integrări concomitente, decât doar într-o minte care ori nu ştie ce spune, ori ştie prea bine ce vrea. Şi încă: «pentru a ne integra în Europa, noi trebuie mai întâi să ne reintegrăm Ţara. Totul este foarte legat», spune preşedintele. Într-adevăr, foarte legat, dacă după 8 ani ajungem acolo de unde am pornit. La Rusia, la CSI, la Transnistria, pentru care integrarea europeană echivalează cu trădarea Rusiei şi a tot ce este rusesc. Şi acum mă întreb: cât drept, moral cel puţin, ar avea Voronin sau ceilalţi ca el să judece România ori să interzică cetăţenlor Moldovei dobândirea sau redobândirea cetăţeniei europene, indiferent prin care ţară o fac, dacă Chişinăul rătăceşte drumul spre Europa şi este preocupat mai mult de CSI decât de UE? Este foarte posibil ca acest fapt să fie, până la urmă, cel mai serios motiv din care între comunişti şi opoziţie nu va putea exista niciodată şansa unui  dialog şi a unui consens. Vom avea, totuşi, anticipate…

Petru GROZAVU