A meritat să trăiesc, ca să vă cunosc
S-a dus. Încă un an. Regret. Ca de fiecare dată, la trecerea timpului. Descopăr deziluzii. Şi voi, probabil, le descoperiţi. Descopăr regrete. Cine nu le are? Descopăr frici. Cum ne putem debarasa de ele? Stări obişnuite. Nimic nou sau întâmplător. Cu bune şi rele, pleacă. Adunaţi prin case, încercăm, în aceste zile, să descoperim altceva. Unii caută lumina pierdută, alţii – sănătatea risipită. Ceilalţi – nişte feţe de oameni uitaţi. Eu – nişte oameni pe care i-am cunoscut pentru prima dată în acest an şi despre care cred că a meritat să-i cunosc.
În ianuarie 2012, unul dintre foştii premieri ai R. Moldova, Ion Sturza, recunoştea, într-un interviu pentru ZdG, că, în cazul R. Moldova, “problema e că nu există un Saakaşvili”. Tot Sturza spunea în cadrul aceluiaşi dialog că “elitele ar trebui să-şi coase buzunarele, să-şi mai suspende poftele pentru alte timpuri, pentru anii de glorie şi de belşug. Mă mir întotdeauna cum oamenii noştri de afaceri fură din pierderi. Exact aşa şi politicienii, funcţionarii de la noi, fură din pierderi, din sărăcie. Sunt lucruri absolut amorale”.
În circumstanţe similare l-am cunoscut şi pe Mihai Poalelungi, pe când era proaspăt ales preşedinte al CSJ. El declara, la acel început de mandat, că “judecătorii nu pot fi influenţaţi politic, dacă nu acceptă acest lucru”. L-am crezut, pentru că nu am înţeles niciodată cum poate fi forţat un om să execute comenzi politice, dacă este onest, principial, profesionist, dacă nu este corupt şi dacă nu vede mai întâi banul, după care şi omul. “Dacă un judecător acceptă astfel de influenţe, el nu trebuie să mai fie judecător. Societatea nu are nevoie de astfel de justiţiari. Cred că influenţa politică e o problemă insesizabilă în raport cu corupţia din justiţie”, mai spunea, atunci, Poalelungi.
În martie, l-am cunoscut personal pe Iurie Crăciuneac, un tânăr participant la protestele din aprilie 2009, maltratat de poliţiştii de la Comisariatul General de Poliţie Chişinău până la sânge. “Coridorul morţii”, de altfel, e o imagine creată de Iurie, pe când era copil, o imagine care fusese depozitată în memoria sa, ieşind la lumină atunci când, chiar el, în aprilie 2009, a fost trecut prin “Coridorul morţii”. L-am revăzut la acest sfârşit de an. Fericit. După ani grei de aşteptare, Dumnezeu a trimis în familia sa un copil. E darul pe care l-a meritat pentru bărbăţia şi curajul manifestat.
În iunie 2012, am aflat de la Polina Turtă că, la noi, la fiecare 3 minute, e nevoie de sânge. Au nevoie victimele accidentelor rutiere, bolnavii suferinzi, femeile care încearcă să aducă pe lume un copil… Sunt peste 30 de ani în care Polina Turtă donează sânge. Niciodată, nicio picătură, nu a fost în plus.
Tot în iunie, Igor Belei, directorul Misiunii Sociale “Diaconia”, ne-a amintit omeneşte că “filantropia nu se face cu oamenii bogaţi, ci cu bănuţul văduvei”. Multă dreptate, mult adevăr, dar, deocamdată, puţină înţelegere din partea societăţii.
În august, de la Ana Chirsanov, psiholog şi psihoterapeut, am aflat o reţetă pentru menţinerea echilibrului psihologic: “Comunicaţi, iubiţi, delectaţi-vă, fiţi vii! Adevărata fericire este alcătuită şi din bucurii obişnuite, din satisfacţii minuscule”.
Tot în august, l-am cunoscut şi pe Nicolae Laşcu, muzician şi agricultor din Stăuceni, municipiul Chişinău. A absolvit Conservatorul de Stat, crezând că muzica, în special saxofonul şi clarinetul, i-ar putea aduce nu doar satisfacţia unei vieţi trăite frumos, ci şi o viaţă lipsită de griji familiei sale. În scurt timp a înţeles că muzica, de fapt cultura în ansamblu, sunt mai degrabă de domeniul viselor în R. Moldova. Deoarece e omul care nu lasă aripile în jos, a încercat de toate: s-a specializat în acordarea serviciilor de pază, a încercat să dreseze câini, a muncit departe de casă, iar capitalul acumulat l-a investit într-o afacere în agricultură. Cazul lui Nicolae Laşcu, din Stăuceni, ar putea să pară o poveste cu sfârşit fericit, dacă nu l-ai întâlni, dacă nu ai discuta cu el despre ceea ce a încercat şi ceea ce a reuşit să realizeze. Şi mai ales dacă nu l-ai auzi spunând că, la noi, legile funcţionează doar la televizor.
Pe Eugen Doga l-am cunoscut întotdeauna mai mult de la distanţă. În octombrie, timp de câteva ore, am stat de vorbă cu el în grădina de vară din curtea casei sale. Am descoperit că nu-l cunoşteam, de fapt. Şi nu ştiu dacă cineva îl cunoaşte cu-adevărat. “Nu am poftă să cânt în faţa celor care mi-au furat mormântul mamei”, spunea cu îngrijorare Doga-copilul, suferind că separatiştii i-au furat mormântul măicuţei sale.
La sfârşit de an înţeleg că a meritat să trăiesc, ca să vă cunosc…
Aneta Grosu, aneta@zdg.md
