23 Mai. Și mai departe?

„Era cazul să iasă lumea în stradă? A greșit că a venit la guvern? I s-au cerut guvernului lucruri care nu țin de competența sa? Aclamațiile „Jos prețurile”, în situația în care aceste prețuri îți reduc șansele la viață și te mănâncă de pe picioare sunt, cumva, o crimă ori o elementară revendicare a dreptului la viață? Cum a reacționat guvernul și guvernarea? Ca una „puternică”, ca una „pro-Moldova”, ca una „pentru oameni”, „proeuropeană”.”

Răbdarea la moldoveni, pare-se, începe a ceda. Nu mai ține. S-a subțiat. Situația când cei de „sus” nu mai pot să guverneze pe vechi, iar cei de „jos” nu mai vor să trăiască pe vechi își face tot mai mult loc în dispoziția oamenilor. În timp ce partidele de la putere nu mai au soluții (ași în mânecă) pentru a guverna, lumea nu mai are sau are tot mai puține soluții și șanse de a supraviețui. Prea multe li s-au promis cu anii și prea puține s-au făcut ca oamenii să nu își piardă curajul, încrederea, speranța și să creadă că mai este loc în viața lor și de bine, nu numai de greu și rău. În ultimii 10 ani, de când sunt prezenți la guvernare, într-o formulă sau alta, democrații au făcut atâtea promisiuni, au furat (înșelat) atâta lume și au omorât atâtea speranțe, că pot fi clasați, fără prea multă remușcare sau jenă, în topul partidelor care au descurajat cel mai mult, alături de PPCD.

Pe 23 mai, la Chișinău, lumea a ieșit în stradă. Partidele de opoziție, PAS și PPDA au desfășurat, la Casa Guvernului, o acțiune de protest. Ieșită în stradă, lumea a manifestat împotriva scumpirilor în lanț din ultima vreme la mai multe produse de primă necesitate, în special la cele alimentare. Este adevărat, protestul din 23 mai nu a avut amploarea celor din 2015-2016, organizate de Platforma Civică „Demnitate și Adevăr”, când în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău nu aveai unde călca. Dar, mare sau mică, socială sau politică, o acțiune de protest este semnul unei neîmpăcări cu puterea. Sau, dacă vreți, dovada faptului că în societate lucrurile nu stau bine, că guvernarea nu își face treaba cum trebuie și că lumea vrea altceva, decât ceea ce i se dă sau ia.

Participanții la protest au scandat „Jos prețurile” și au cerut autorităților să se clarifice cu ce se întâmplă pe piața de consum, de ce prețurile, despre care partidele de la putere nu au zis nimic în campania electorală și care au sărit spectaculos încă în ajunul Sf. Sărbători de Paști, au rămas duble și după încheierea sărbătorilor: cartofi în Moldova la 20 de lei kilogramul, ceapa la 18-20 de lei, morcovul – 18, roșiile 60 și peste 60 de lei, ardeii dulci până la 90 de lei kilogramul… Nu e mult, poate, pentru engross-iștii monopoliști și nici pentru cei care îi „crâșuiesc” și au bacșiș-uri din asta. Nu e mult, poate, nici pentru cei de la Ministerul Agriculturii sau Economiei (vorbim de cei direct responsabili de ceea ce se întâmplă). Dar pentru ceilalți? Cei mai mulți? Familiile cu doi și mai mulți copii? Bătrânii? Sau cei cu venitul sub coșul minim de consum, deși nici cei cu coșul minim de consum în regulă (1850 de lei lunar) nu au cum se descurca. Potrivit unui studiu, realizat acum câteva luni de câteva organizații internaționale (Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova în parteneriat cu Clean Clothes Campaign si Platzforma), ca să poți trăi în R. Moldova (calculele sunt făcute pentru un adult, care are la întreținere doi copii minori) venitul minim nu trebuie să fie mai mic de 12 mii de lei pe lună (11.833), dintre care 5194 de lei – coșul minim alimentar, plus 6638 de lei pentru cheltuieli non-alimentare (sănătate, educație, viață culturală, servicii, inclusiv până la 10% necesități neprevăzute). Las concluziile la discreția fiecăruia.

Era cazul să iasă lumea în stradă? A greșit că a venit la guvern? I s-au cerut guvernului lucruri care nu țin de competența sa? Aclamațiile „Jos prețurile”, în situația în care aceste prețuri îți reduc șansele la viață și te mănâncă de pe picioare sunt, cumva, o crimă ori o elementară revendicare a dreptului la viață? Cum a reacționat guvernul și guvernarea? Ca una „puternică”, ca una „pro-Moldova”, ca una „pentru oameni”, „proeuropeană”. Împotriva manifestanților au fost mobilizate grupuri de șoc din tineri contramanifestanți, de formația celor care pe 7 aprilie, 2009, dădeau foc parlamentului și președinției, cu măști pe față, înrăiți și asmuțați împotriva manifestanților. De ce? Pentru că au îndrăznit să nu tacă, să strice dispoziția mai „marilor” și să facă imagine publică proastă guvernării. Liderii partidelor PAS și PPDA au declarat presei că tinerii au fost aduși, în mod organizat, de PDM, pentru a împiedica buna desfășurare a protestelor. Luați la întrebări de presă, contramanifestanții (un soi de spărgători de greve) s-au eschivat să spună cine și în ce scop i-a mobilizat, iar PDM a respins acuzațiile că acțiunea le-ar aparține. Așa sau altfel, din tot cabinetul premierului Filip nu s-a găsit nici un ministru care să coboare etajele și să stea de vorbă cu lumea. De ce? Probabil, pentru că cei „de jos” nu sunt cei „de sus”. Deși avem o săptămână de la protest, guvernul așa și nu a dat nici o explicație plauzibilă și nu și-a anunțat poziția față de scumpirile în lanț care au invadat piața de consum din R. Moldova. Neglijență? Nu le pasă? Nici Dodon nu a reacționat, el, socialistul, care se bate cu pumnul în piept că problemele vieții oamenilor sunt prioritare pentru PSRM. Și atunci, de ce să ne mirăm că moldovenii vorbesc, despre politică și guvernări, și la nunți, și la botez, și la mort, și peste tot. Și, de obicei, de rău. Ce face guvernul, ce nu face? Ce face președintele, ce nu face? Același lucru despre deputați și parlament.

Am avut ocazia să fiu într-o călătorie în Elveția, țara aflată în topul celor 10 state cu cel mai ridicat nivel de trai din lume. Știți despre ce vorbesc elvețienii când se întâlnesc? Despre viață, copii, familie, sănătate, bucate, călătorii și despre orice altceva numai nu despre salarii, pensii, bătrânețe și politică. Și același lucru poate fi întâlnit și în alte state occidentale. Știți de ce? Pentru că ei au în statele lor guverne, parlamente și președinți care se ocupă de politică și de tot ce ține de viața și binele țării. La noi, guvernele, parlamentele și președinții au grijă de problemele lor. Asta-i diferența.