21 de 1 Decembrie pierduţi

Deşi nu există o statistică oficială, drumurile politice Chişinău-Moscova sunt, cu siguranţă (au şi fost) cele mai călătorite drumuri, iar dacă ar exista un top, în acest sens, Moscova ar fi, sută la sută, în vârful preferinţelor.

«Tujii» noştri din politică – mai mari, mai mici sau încă «nebotezaţi» (cu o singură excepţie la zi) aleargă la Moscova mai des decât merg la biserică, sau aleg să-şi vadă mama şi tata. Cremlinul a ajuns un fel de Mecca pentru moldovenii din politică şi nu-i exclus ca după următoarea vizită la Chişinău a Patriarhului Kirill să fie iniţiat, de ziua «sfintei Rusii», şi un pelerinaj la Cremlin pentru neo-cremliniştii moldoveni. De ce nu, dacă ei, oricum, la Cremlin merg şi la iertăciune şi la împărtăşanie şi pentru blagoslovire. Pe Zinaida Greceanîi, Dodon unde a dus-o, după ce a «scos-o» (dacă cumva a scos-o) din braţele lui Voronin? La Moscova, evident. La «împăratu» (după vechea tradiţie a «Porţii») şi abia mai pe urmă în Europa. Dar Voronin, la vremea lui, unde, nu tot la Moscova a fost «hirotonit»? Sau Lucinschi? Sangheli? Moţpan?… Şi tradiţia continuă. Două vizite succesive numai în ultimele zile. Nu a dovedit să se usuce bine cerneala pe acordurile semnate săptămâna trecută la Chişinău de şeful externelor ruse, S. Lavrov, că luni la Moscova aleargă V. Voronin pentru consultări, după cum afirmă surse din PCRM, cu reputatul S. Narâşkin, «inspectorul» preşedintelui Medvedev pentru R. Moldova. Nu reuşeşte Voronin să-şi dea bagajele la avion, pe direcţia Chişinău, că de la Chişinău spre Moscova zboară Dodon. Secretos şi peste măsură de prudent, dar poate că încă «prea verde» (vorba lui Voronin) acesta neagă faptul că pleacă pe aceeaşi adresă pe care a mers şi Voronin şi promite că va fi mai desecretos la întoarcere. Poveşti. Braşoave. Nimeni, până acum, din câţi au fost, nu au spus pentru ce au mers şi ce au făcut, cu adevărat, la Moscova. Şi, de fapt, nu pentru asta pleacă, ori sunt chemaţi ei la Moscova. Închinatul pe la «Porţi», ştim noi pentru ce se face şi cui serveşte. Cine-i următorul? Că după Voronin şi Dodon, nu se poate întâmpla să nu plece şi Lupu. Iar dacă pleacă Lupu, va vrea şi Filat. Iar după Filat, posibil să plece din nou Greceanâi? Sau Filat, Dodon şi Greceanâi? Dar poate că, de data asta, Lupu, Dodon şi Greceanâi. Sau Voronin, Filat, Greceanâi şi Lupu? Că Ghimpu, cu siguranţă, nu. Greu de spus, care va fi ecuaţia fianlă, la care se va opri Moscova, pentru că în 2 ani şi jumătate «cărţile» au fost bătute şi jucate de mai multe ori, în dependenţă de care «boier» din Chişinău pleca «la curte» şi cu ce pleca… Da, grele timpuri. Şi încurcată lume. Rusia mai face şi azi face «focul» sub Parlament şi de mai bine de 20 de ani sub R. Moldova, iar «ai noştri» în loc să stingă focul, merg după «lemne» la Moscova.

Şansele sunt daruri mari

În toţi anii de după 28 iunie 1940 (excepţie 23 iunie 1941- 23 august 1944) am plătit tribut greu ocupaţiei sovietice, care ne-a costat sute de mii de morţi şi mai multe generaţii de dezmoşteniţi. După 1990, continuăm să plătim din nou, dar de acuma cu generaţii de rătăciţi, de surzi, de muţi, de chiori, de idioţi utili (cu funcţii dar fără ideal) şi, poate, chiar de proşti. Şi dacă în primul caz lucrurile se întîmplau împotriva voinţei noastre – urmare a unei expansiuni militare, în cel de-al doilea caz responsabilităţile trebuie să ni le asumăm fiecare acolo unde am fost şi pentru ce a trebuirt să facem şi am făcut în aceşti ani. Cu precădere, cei trecuţi sau rămaşi în politică: parlamentari, preşedinţi, guverne, administraţie publică locală, armată, poliţie, securitate, şcoală, biserică. Pentru că este, până la urmă, o mare problemă această rătăcire a noastră post-sovietică, care ne-a jucat şi ne joacă festa în continuare, care ne ţine legaţi, la pripon, de stereotipuri propagandistice perverse, străine istoriei noastre, firii, spiritului, neamului şi binelui nostru, care ne reîndobitoceşte şi ne face să urîm ceea ce, de fapt, ne-am dorit cel mai mult: LIBERTATEA DE A FI. Chiar că ne-o facem cu mâna noastră. Am ajuns, exact ca şi «Ţiganii» lui Alexandri, care au dat libertatea pe şerbie. Suntem altfel? De 20 de ani liberi şi tot plânşi. Acasă şi cu mâna întinsă. Cu idealuri şi fără «steag». Ţinuţi la «esle» şi adăpaţi din uluc. Mai mult flămânzi decât sătui, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi, la marginea UE dar, în continuare, ostatecii Rusiei. Şi cu cât mai departe, cu atât mai greu. Şi mai rău. De aproape trei ani ne jucăm de-a preşedintele. Credeţi că preşedintele nu poate fi ales pentru că cei care trebuie să-l aleagă îl caută pe cel mai bun? Ori, pentru că se gândesc la soarta «oropsiţilor»? Nu, pentru că se gândesc la ei. Credeţi că problema transnistreană nu a fost rezolvată până acum, pentru că cei care se tot apucă s-o rezolve se gândesc la intergritatea Moldovei? Nu, pentru că se gîndesc la confortul lor. Credeţi că R. Moldova nu e azi în UE, pentru că am fi nişte sălbateci? Nu, ci pentru că am avut parte de conduceri trucate şi servile, care au făcut jocul Moscovei şi nu pe-al nostru. Credeţi că R. Moldova a ajuns cel mai sărac stat din Europa, pentru că suntem nişte terchea-berchea? Nu, ci pentru că la cele 3 milioane de populaţie, câtă a mai rămas, cavem peste 150 de milionari şi miliardari. Adică suntem furaţi. Ani la rând. Zi şi noapte. Non-stop. Şi tot aşa. Orice întrebare are alt răspuns, decât cel pe care ni-l dorim.

Şansele în Istorie sunt daruri mari. Şi rare. Ni s-au dat în 1990 (primul pod de flori), în 1991 (puciul de la Moscova), le-am avut şi le mai avem, de fapt şi azi (şi le vom avea până ce Rusia nu va anexa Basarabia la Transnistria – lucru care, după cum se zbate Moscova, ar putea să se întîmple cât mai curând). Ce-am făcut cu aceste şanse? Ne-am jucat de-a suveranitatea, de-a democraţia, de-a patriotismul moldovenesc, de-a Transnistria, ne jucăm de mai mulţi ani de-a UE, de-a preşedinţii şi nici o dată nu am căutat să ne jucăm, dar la modul cel mai serios, cartea Sorţii. Să scoatem Prutul din noi şi dintre noi. Să punem punct rătăcirilor şi în loc să ne jucăm de-a preşedinţii şi anticipatele, din care, oricum, nu câştigăm decât noi deziluzii, să scuipăm pe toate şi pe toţi, să punem la cale un referendum şi să facem ceea ce trebuia să facem încă în 1990, dar aşa ca să plângă Putin la Moscova şi toţi «putinaşii» de la Chişinău.

A mai trecut un an de la 1 Decembrie, al 21-lea după 1990. De fapt, am mai pierdut un an, pentru că nimic din ce ne-am dorit nu s-a întâmplat. Să mai aşteptăm unul? Dar dacă el nu ne va aştepta?

Petru Grozavu