100 de ani de singurătate
Mâine se împlinesc 100 de ani de statalitate. A Lituaniei. La Vilnius se desfăşoară mai multe evenimente despre istorie, dezvoltare şi statalitate.
La Vilnius nu există controverse legate de statalitate. Se celebrează, cu filme, expoziţii, concerte de muzică naţională şi clasică, cu un festival al corurilor care vor cânta imnul naţional. Dar după ce trec sărbătorile, lituanienii revin la viaţa lor de zi cu zi. Cum e viaţa lituanianului de rând, după 100 de ani de statalitate?
Lituanienii, când se trezesc dimineaţa, respiră uşuraţi, la propriu. Pentru că ei respiră cel mai curat aer din ţările Europei Centrale şi de Est. Aşa arată Green City Index (Indexul Oraşelor Verzi – o organizaţie care măsoară calitatea mediului în statele dezvoltate ale lumii. Chişinăul nu e în listă). Aerul curat nu aduce bani cetăţenilor, nici locuri de muncă sau vacanţe. Dar le oferă un mediu sănătos pentru a gândi, a munci, a învăţa tuturor – şi celor care iubesc acest stat, şi celor care nu îl iubesc, dar au ajuns să trăiască acolo.
Capitala Lituaniei, Vilnius, e calificată de New York Times drept oraşul în care viaţa de calitate e cea mai accesibilă, referindu-se şi la infrastructură, şi la preţuri, şi la alte noţiuni de confort pentru cetăţeni, pentru toţi cetăţenii. Pentru cei mai vârstnici – are un sistem de sănătate foarte prietenos, având cel mai mare număr de medici per capita. Pentru tineri – are universităţi. În Lituania învaţă nu doar tinerii de acasă, ci şi studenţi din alte ţări, din 95 de ţări de pe glob. Iar tinerii cu studii şi educaţie bună, care respiră aer curat – sunt foarte necesari unei ţări, ei sunt forţa de muncă, plătitorii de taxe, ziua de mâine, generatorii de noi vieţi, speranţa şi siguranţa unui stat.
De când mă ţin minte, Statele Baltice au tot fost prezentate ca exemplu: de curaj, de bună organizare, de patriotism, de revoluţie, acum – şi de statalitate. Am reuşit să ajung în capitalele baltice, inclusiv la Vilnius, în ultimii ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Deşi veneam dintr-o Republică Moldovenească, egală între cele 15 republici surori, m-a şocat „inegalitatea” pe care am descoperit-o la Vilnius şi în celelalte capitale baltice: arhitectură frumoasă, centrele vechi păstrate, oraşe curate şi… oameni cumsecade. Atitudinea de respect era stăpână de la cantina muncitorească până la măturătorul de stradă.
Apoi a venit marea lecţie de curaj, cea mai mare. Lituania a fost prima republică sovietică care a decis să abandoneze URSS. La 11 martie 1990, şi-a proclamat independenţa de URSS şi de Rusia, cauzând o mare fisură în acel sistem, una ireversibilă. Lituania a avut armată rusă pe teritoriul său şi a luptat să o elimine. Lupta a fost complicată, 14 persoane au decedat, au fost zeci de răniţi în luptele pentru independenţa Televiziunii de la Vilnius, care era atacată cu tancuri sovietice. Dar rezistenţa cetăţenilor şi credinţa lor că vor reuşi să iasă din blocul URSS a fost mai mare. În 1993, armata sovietică-rusă a părăsit Lituania. Apoi, a început dezvoltarea: curăţarea clasei politice, eliminarea corupţiei, creşterea bunăstării cetăţenilor, curăţarea aerului, integrarea în UE.
În 2009, când în R. Moldova se lupta cu pietre împotriva comunismului-capitalist, lituanieinii tot aveau alegeri. Îşi alegeau preşedintele. Au ales-o pe Dalia Gribauskaite, care venea de la Comisia Europeană şi care califica în felul următor valorile mandatului său: „Noi toţi avem nevoie de adevăr, de transparenţă şi responsabilitate pentru ţară”. În 2014, lituanienii au ales-o din nou, pentru că adevărul, transparenţa şi responsabilitatea au fost respectate şi le-au adus beneficii tuturor.
R. Moldova n-a reuşit să elimine armata rusă, să-şi cureţe clasa politică şi aerul poluat de corupţie, nici să-şi confirme statalitatea, nici să se re-unească după modelul german. Singura certitudine sunt cei 100 de ani de singurătate, în care mai aspirăm la adevăr, transparenţă şi responsabilitate.
