Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   1 Decembrie: de vorbă cu…

1 Decembrie: de vorbă cu Istoria

«…Reglările de conturi cu Istoria Românilor contiună şi azi. Şi, probabil, va mai continua atât timp cât pretinsa lume politică de la Chişinău se joacă de-a Istoria, în loc să facă Istorie».

În două zile, mai sfârşim o toamnă şi intrăm, fiecare după chejul lui, în frumosul anotimp al colindelor şi sărbătorilor de iarnă, care, pentru lumea românească, începe, într-un mod tradiţional, dar şi excepţional, cu Ziua Naţională a României. A fost şi este. Aşa a vrut Istoria. Asta ne-a fost destinul.O ştiu adepţii, o cunosc şi adversarii, chiar dacă mulţi dintre ei o fac pe «niznaiu»… Acum 94 de ani, de 1 Decembrie, 1918, se încheia procesul de unificare a Principatelor Române şi România Mare devenea Ţara şi Mama moldovenilor, ardelenilor şi muntenilor – un vis mai vechi şi mereu râvnit, de la Mihai Viteazul încoace, pus pe rol, la Iaşi, în1859, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin Unirea Moldovei cu Muntenia şi desăvârşit la 1918, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, sub sceptrul regelui Ferdinand I. Ţările Române aveau nevoie să se consolideze administrativ şi politic, pentru a putea rezista ameninţărilor şi provocărilor din vecinătatea emediată sau mai îndepărtată, de care nu a fost cruţată, de-a lungul Istoriei, niciodată. Şi Unirea s-a întâmplat.

Lupta cu Istoria – o meserie veche

Cu Istoria «la trecut» lucrurile stau mai simplu. Aici, oricât de mult te-ai bate cu capul de perete (Istorie), oricum «peretele» e mai tare. Mai complicat e cu Istoria «la prezent», adică cu recunoaşterea Trecutului Istoric, implicit, a evenimentului din 1 Decembrie, 1918. Pretenţiile faţă de Istoria Românilor au fost şi rămân «în modă» la Chişinău şi dincolo de el, la vest sau est de Nistru ori mai spre răsărit, şi după 20 de ani de la scăparea noastră de sub tutela administrativ-politică şi ideologică a Moscovei. Cei independenţi de politica vechii metropole, care nu au fost «cu slujba la»mpăratu», şi-au făcut şi sunt în relaţii bune cu Istoria Românilor (inclusiv, alogenii), îi arată respectul şi vor cât mai mult s-o cunoască, alţii (din dependenţă, neştire sau recidive educaţionale) se «ceartă» de ani de zile cu Dânsa, îi fac reproşuri, o caută ba la cheiotori, ba la nasturi, se supără pe Ea, o vorbesc de rău, o ocolesc şi încearcă s-o sfideze ori s-o reboteze, total sau parţial, «politic» sau «ştiinţific» (aşa după cum procedează şi în cazul Limbii Române). Există, însă, şi inşi, în speţă din gaşca politică, care se hrănesc, sug, se adapă, şi-au făcut meserie, partide şi averi, teze de doctor şi titluri academice, sunt purtători de decoraţii de stat, au trecut prin mai multe guverne, au fost prin misiuni diplomatice, au mandate de deputaţi în Parlament, etc, etc – şi toate pe contul «luptei», dar, de fapt, râmatului sub Istoria şi Limba Română. Ca şi orice «idiot util» sau «Jujucă, căţel tărcat», aceştia au lătrat, în cor ori separat, şi mai latră şi azi la Istorie, fără să înţeleagă, elementar, că Istoria nu e un bou încălţat sau o vacă rămasă de cireadă, ca să se teamă de lătratul căţeilor. «Moda lătratului», însă, nu se termină aici. Există voci, din interior dar şi din exterior, care, periodic, ne sugerează, «prieteneşte», că în cazul în care nu vrem să ne lepădăm de Istorie, ar trebui, cel puţin, să ne învăţăm «a da pagina», adică să sărim peste Ea, peste perioade, nume, evenimente, adevăruri istorice, care s-ar putea să nu fie pe cheful cuiva, să zicem Moscovei, Kievului, huntei de la Tiraspol sau huntelor de la Chişinău, pe care le avem pe tot spectrul politic de stânga. Stop! Istoria nu este o fată mare, care s-ar putea mărita în fiecare zi şi, de fiecare dată, cu un alt mire şi într-o altă rochie. Istoria este un fapt împlinit şi trebuie să rămână ca atare, fără nici un fel de farduri, anestezii şi operaţii plastice, la ordinul şi placul micilor trecători prin politică. În caz contrar, va trebui să suportăm nişte stări periodice de «comă istorică», cu consecinţe grele pentru identitatea noastră etnică, lingvistică, culturală, religioasă şi, desigur, istorică.

«Noi suntem slavi, voi cine sunteţi?»

Mi-amintesc un caz, cu ani în urmă, extrem de sugestiv la tema «datul paginii». Eram student. Perioadă sovietică în floare. La gara Chişinău, în aşteptarea trenului, stăm de vorbă cu un prieten. La câţiva metri de noi, pe o banchetă, discută alte două persoane, bărbaţi în toată legea şi, la prima vedere, destul de inteligenţi. Ei discută în ruseşte, noi româneşte. La un moment dat, deranjaţi, probabil, că vorbim altfel decât ruseşte (manifestare de naţionalism, aşa se interpreta), unul se întoarce şi, fără prea multă politeţe, întreabă nitam-nisam: «Voi aveţi strămoşi? Că strămoşii noştri sunt slavii, cred că ştiţi?» «Da, ştim. Iar noi îi avem strămoşi pe daci», – i-am răspuns, la care el a repetat cuvântul «daci» de câteva ori, s-au privit ochi în ochi cu celălalt, au strîns din umeri a (mirare?) şi şi-au continuat discuţia, fără să mai zică ceva. M-am gândit, de mai multe ori, ce i-ar fi aranjat mai mult pe «inşii X» să audă de la noi: că nu avem strămoşi şi am fi nişte rătăciţi ai lumii, sau că avem strămoşi comuni cu ei, aşa după cum insista istoriografia sovietică pe atunci. Şi se mai insistă, pe alocuri, şi azi. Aşa sau altfel, miza «inşilor» a fost să ne pună «în cofă», să ne dea o lecţie de «mare istorie», prin care să arătăm inferiori. Iar asta ar fi însemnat şi să ne închidem imediat gura, tot atunci, pe loc, dacă nu am fi avut şi noi, strămoşii noştri, ca şi ei pe ai lor. Intenţia nu a prins. «Lecţia» a eşuat. Reglările de conturi cu Istoria Românilor, însă, contiună şi azi. Şi, probabil, va mai continua atât timp cât pretinsa lume politică de la Chişinău se joacă de-a Istoria, în loc să facă Istorie.

Petru Grozavu