www.anothervoice.org
„O altă voce” este o expoziţie ambulantă de 150 de ilustraţii politice controversate, rodul muncii a 50 de artişti cu renume internaţional, apărute în revista americană The Progressive. Acestea au fost selectate dintre lucrările publicate pe parcursul a 18 ani (1981-1999), pe când în fruntea departamentului artistic al publicaţiei se afla Patrick Flynn. (Expoziţia poate fi văzută parţial şi în Internet, vezi veriga din titlul articolului.)
De la bun început, Flynn a avut certitudinea că utilizarea aproape exclusivă a ilustraţiei în locul fotografiei va oferi revistei un stil distinct. Publicaţia mai şi apărea pe o hârtie aspră, de obicei în alb-negru, iar folosirea unor imagini îndrăzneţe, în nuanţe întunecoase, care uneori întreceau măsura bunului-simţ, o ajuta să depăşească handicapul calităţii proaste a tiparului.
Ca format, pagina de ziar sau de revistă este cea mai îndrăgită de către majoritatea ilustratorilor angajaţi. O ilustraţie bună are un impact direct, informând cititorul într-un mod cu totul deosebit. Arta politică provoacă statu-quo-ul, făcându-l pe cititor să gândească sau să regândească o anumită stare de lucruri. O ilustraţie poate instaura în mintea unui privitor bucuria sau o durere de inimă, poate forţa un zâmbet sau provoca mânie. Dacă e însoţită de un text bine scris, atunci imaginea intensifică aprecierea şi optimizează înţelegerea informaţiei prezentate. Conlucrarea dintre cuvânt şi imagine poate deveni şi problematică, în special atunci când ilustraţia oferă o interpretare alternativă a scriiturii. Este o relaţie complexă, o competiţie de forţe conceptuale. Ilustratorii care-şi prezintă lucrările în cadrul expoziţiei se numără printre ilustratorii americani cei mai liber gânditori. Au o abilitate excepţională de a face referinţă la conţinutul unui text şi de a distila informaţia, producând interpretări grafice profunde ale cuvântului scris. Ilustraţia, aşa cum apărea ea în The Progressive, a devenit o voce distinctă, simpatetică cu conţinutul articolelor, dar nu şi aservită textului.
Artiştii aveau, de obicei, sarcina să creeze ceva neobişnuit, savurând o libertate aproape nelimitată în exprimarea opiniilor politice. Grafica din paginile publicaţiei nu avea întotdeauna o rezonanţă politică sau emoţională, dar, de regulă, trebuia să fie bine acordată cu textul însoţitor. Simpla pavoazare era interzisă. Deşi stilurile artiştilor variau de la reprezentaţional la brut, cu toţii trebuiau să se concentreze în primul rând asupra conceptului. Fiecare ilustrator trebuia să ţină cont de următoarele 5 precepte: 1) Exprimă acelaşi gând din text, adaugând dimensiune textului prin sintetizarea conceptuală a esenţei celor povestite într-un fel cât mai ingenios, ca ideile vehiculate să fie lămurite dincolo de puterea cuvintelor. 2) Atrage atenţia cititorului prin fuziunea formei şi conţinutului sau fă-l pe cititor să vrea să mai vadă o dată imaginea folosind calambururi, metafore, alegorii sau simboluri. 3) Invită cititorul să încerce să descifreze mesajul, de parcă ar avea în faţă o integramă. 4) Serveşte o imagine – un amalgam laconic de diferite noţiuni într-o idee vizuală fixă care, odată văzută, să lase în urma sa un „biscuit” care să mai reamintească cititorului subiectul sau ideea. 5) Distanţează-te de text, dar fără a vătăma „ţesutul conectiv”. Ilustrata să funcţioneze şi independent, dar şi ca un complement vizual al textului.
Flynn a venit la The Progressive de la renumita publicaţie The Times. La Times descoperise un nivel destul de înalt de frustrare în rândul pictorilor ilustratori, ce izvora, în special, din limitările impuse de către editori. Desenatorii se plângeau adesea că cele mai bune idei le erau ucise în faşă, fiind calificate de către editori drept prea intense, prea tăioase sau inadecvate stilistic pentru a fi publicate. Flynn era tot mai conştient de faptul că o cantitate considerabilă de artă este refuzată şi, totodată, o voce rezonantă nu se putea face auzită. De asta a acceptat să se mute la o publicaţie mai puţin ştiută, dar unde colaboratorii săi să fie mai puţin stresaţi de cenzură, deşi nici el, nici artiştii care contribuiau la ilustrarea articolelor nu erau suficient de bine plătiţi. În schimb, lucrările lor grafice nu au fost niciodată subapreciate. Vizitatorul expoziţiei din Internet va descoperi că ilustratele executate acum mai bine de 10 ani sunt încă actuale, şi nu doar în context american. Nefiind stingheriţi, atiştii erau dispuşi să experimenteze cu diverse stiluri şi forme, ridicând ştacheta „artei polemicilor” deasupra clişeelor comune întâlnite în producţia ilustratorilor.
Descoperirea unor căi noi de a exprima idei cotidiene – transformarea comunului – e cea mai mare chemare pe care o poate avea un artist. Flynn şi ilustratorii cu care a colaborat i-au răspuns admirabil.
Teodor AJDER, dr. în psihologie
