Principală  —  Ştiri  —  Diverse   —   Răstignirea Episcopului Dorimedont, la Mănăstirea…

Răstignirea Episcopului Dorimedont, la Mănăstirea Rudi

După aproape cinci ore de mers cu microbuzul, urmărind prin geam cum soarele alintă promoroaca de pe arături, ajung în satul Rudi, raionul Soroca, situat la aproximativ 200 km distanţă de Chişinău. Localitatea are vreo mie de locuitori. Aici liniştea e la ea acasă. Singura mişcare pe care o poţi urmări este cea a fumului ce se ridică prin hogeag spre cer. Nu prea vezi oameni colindând pe uliţele satului.

La ieşirea din sat, pe o mare suprafaţă, se întinde o pădure. Copacii înalţi şi aproape goi, doar câte o frunzuliţă atârnă fără putere pe crengi, te invită să păşeşti pe un drum îngust, lipsit de gropi, care şerpuieşte lin în faţa ta. Drumul te duce spre inima pădurii. Undeva, mai sus de drumuşor, se află cascada Bulboana. Acolo s-a turnat filmul „Lăutarii”. Printre arbori, se întrezăreşte mănăstirea Rudi.

Liniştea dintr-un colţ de rai

La poartă mă întâlneşte o bătrânică. Aproape şoptind, îmi întinde o „fustă verde”, cu care urmează să mă înfăşor atunci când intru pe teritoriul lăcaşului sfânt. Îi spun că vreau să vorbesc cu stareţa. Dă din cap afirmativ şi îmi arată să o urmez.

Dacă îţi roteşti privirea în jur, vezi doar pădure, şi e o linişte nesfârşită, încât poţi spune că te afli în paradis. Dacă ajungi trist, uiţi imediat de necazuri. Pe marginea cărăruşei, cresc flori şi căpşune. Trandafirii îşi păstrează bobocii îngheţaţi, de culoarea pală a gutuii răscoapte.

De după colţul unei chilii, vine spre mine stareţa Maria. Păşeşte atât de uşor, încât nici paşii nu-i auzi, oricât de mult te-ai concentra. Are statură mijlocie, ochii – căprui-deschis, foarte blajini, iar cutele de pe faţă arată că are mulţi ani în spate. Cu o voce calmă, îmi urează bun venit la mănăstire. Prin liniştea din jur se mai făcea auzit doar vântul, jucându-se cu ţărţămurile basmalei negre.  Poalele fustei negre, lungi până în pământ, parcă îi număra anii trăiţi pe teritoriul mănăstirii. „Oamenii vin la slujba de dimineaţă. Acum suntem numai noi, maicile”, îmi explică stareţa de ce este atâta linişte şi pustietate în jur. Observ doar câteva măicuţe, intrând şi ieşind din chilii.

Un domnitor s-a tratat cu apa izvorului de la Rudi

Mănăstirea Rudi a avut parte de numeroase transformări pe parcursul existenţei sale. Din istoria acestei mănăstiri îmi povesteşte Maica Achilina. Biserica de pe teritoriul mănăstirii, care este cea mai veche, a fost zidită în anii 1770—1777, în vechiul stil moldovenesc din sec. XVI, şi este unica de acest fel din Basarabia. De la început, schitul a fost de călugări, dar din 1829 a fost transformat în schit de maici, călugării fiind transferaţi la mănăstirea Călărăşăuca, din vecinătate.

În acest timp, s-au făcut unele restaurări, s-au mai construit câteva blocuri din piatră. Întreaga construcţie a fost finalizată în 1935. După 27 de ani de activitate, schitul Rudi a fost iarăşi închis. De această dată, de către puterea sovietică. Tot atunci a fost deschis un spital de tip sanatorial, pentru copiii bolnavi de tuberculoză. Acest spital a funcţionat până în 1991 şi a fost închis din cauza unei ploi abundente care a invadat teritoriul. Schitul Rudi se deschide a doua oară în 1992, cu titlul de mănăstire. Din 1999, mănăstirea a fost transformată în mănăstire de maici, Egumena Maria fiind numită stareţă. Atunci încep lucrări de restaurare: sunt reparate chiliile, este înălţată o capelă de iarnă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. În prezent, la mănăstire locuiesc doi preoţi slujitori şi 27 de maici şi surori.

Maica Achilina îmi povesteşte că, pe teritoriul mănăstirii, se află şi un izvor. Ne îndreptăm încolo. Conform legendei, îmi spune maica, domnitorul Alexandru Duca Vodă era bolnav de picioare. Venind în acest loc, pe când încă nu era mănăstire, a făcut un popas lângă izvor. Domnitorul a băut de aici apă şi şi-a spălat picioarele. Aşa s-a vindecat. Coborâm treptele spre izvor. La câţiva paşi,se aude cum apa susură lin. Maica îmi întinde o cană cu apă rece. Are un gust special.

„E o piatră lăsată de Dumnezeu”

Chiar în mijlocul curţii mănăstirii descopăr o piatră foarte mare. „E o piatră lăsată de Dumnezeu, spune maica. Din ea s-a cioplit piatră şi s-a făcut corpul pentru chilioarele maicilor”.

Vizităm ţarcul în care sunt ţinute păsările. Alături, în ocol, este un cal şi vreo şase vaci. Câinele Tărcuş, cum ne vede, latră. Apoi, înţelegând că suntem oameni buni, dă fericit din coadă. În semn de prietenie se lasă fotografiat. Maica Achilina îmi povesteşte că maicile au grijă de mănăstire şi de tot ce se află pe teritoriul ei. Viaţa în mănăstire îşi are cursul ei. La ora 5.00 dimineaţa e deşteptarea, după care urmează rugăciunile dimineţii şi liturghia, îmi explică maica orarul. După masă urmează ascultarea. Aceasta înseamnă că fiecare maică are o îndeletnicire oarecare. Una se ocupă de flori şi de căpşune, alta coase, a treia are alte munci, caracteristice vieţii de aici. „Avem grijă ca de o gospodărie, să păstrăm ordinea, ca să fie frumos şi plăcut, îmi mai spune maica. Totodată, ne rugăm neîncetat”.

Şoapte printr-o tăcere înţelegătoare

Intrăm într-o odăiţă mică. Aprindem lumina. Miroase a pâine coaptă. Aici se coace pâinea şi prescura. Miroase frumos. Uşile mici şi înguste au culoarea maro-închis. Sunt vechi. Se vede că vin dintr-un alt secol. Nici nu scârţâie când le deschizi. Parcă şi ele sunt solidare cu liniştea din jurul mănăstirii. „Aici maicile coc pâinea şi prescurile”, se aude vocea maicii lângă mine. Observ că, pe teritoriul mănăstirii, maicile comunică doar cu privirea. Nici nu le poţi sesiza şoaptele. Peste tot eşti cuprins de o tăcere înţelegătoare.

Mergem spre capela de iarnă. Se apropie slujba de seară. În biserică e o linişte adâncă. Paşii maicii Veronica, care aprinde lumânările la sfeşnice, nu se aud. Maica Achilina îmi spune că aici s-au păstrat icoane vechi de o mare valoare istorică. După ce am aprins câteva lumânări, ieşim din biserică. Stareţa Maria se apropie de noi şi ne pofteşte la masă. „Aşa e primit la noi, cine vine pe teritoriul mănăstirii, este poftit la masă”, îmi zâmbeşte liniştit stareţa.

În curtea mănăstirii, aproape de corpul numit castel, unde se fac şi acum reparaţii, se înalţă 12 brazi falnici. Sunt singurii care îşi păstrează verdele crud. Întrec mănăstirea în înălţime. Ei formează un cerc. Chiar în centrul lor se află o răstignire. Pe răstignire este incrustat că a fost sfinţită de către Sfinţia Sa Dorimedont, Episcop de Edineţ şi Briceni, cu purtare de grijă a stareţei mănăstirii, Egumena Maria. De la cercul de brazi porneşte o cărăruşă spre poartă. Maica Achilina mă conduce până la jumătate de cărare şi îmi urează drum bun, invitându-mă să vin de Hramul mănăstirii, Sfânta Treime.

Veronica Russu