O întâmplare la curtea holului cu regi, străjeri şi flori ale discordiei

Datorez rândurile ce urmează unui caz ieşit din comun, care mi s-a întâmplat în data de 28 mai în incinta Teatrului Rus A. Cehov, cu ceva timp înaintea prezentării spectacolului renumitului şi controversatului regizor Roman Viktiuk.

E 19.00. Îl sun pe directorul general al Teatrului Rus, care a oferit scena oaspeţilor moscoviţi, Vladimir Iuza (P. Vutcărău s-a referit în presă nu o dată la colegii de breaslă care i-au mers în întâmpinare şi au oferit spaţii de joc contra unor preţuri simbolice, de… aşa e frumos… doar ne dorim… o lume mai bună, aşa cum glăsuieşte motoul festivalului. Să învăţăm să fim buni!). Foarte amabil, Iuza îmi permite să trec. În hol mă văd cu colegi din diverse teatre, schimbăm replici…

Peste câteva minute, probabil după ce am fost văzută şi prezenţa mea a bulversat te miri ce spirit preocupat de-ale carna… scuze… festivalului, văd cum plasatoarea, însoţită de paznicul de circa 2 m., străbat accelerat holul spre mine. Undeva, în planul doi, îi secunda N. Aga – bodyguardul celor doi, dar şi administratorul teatrului, căruia i-aş mulţumi pentru laşitatea blajină, exprimată telefonic. „Guardul” se apropie şi îmi ordonă să părăsesc urgent sala. Îi ţinu isonul şi plasatoarea: srocino osvobodite pomeşcenie, u nas nerpriiatnosti! În scurt timp, apare şi P. Vutcărău (mai târziu am înţeles că venea să verifice executarea propriilor dispoziţii).

Naivă, apelez la el. El dă din umeri… bâiguie ceva, cum că regretă, dar toate biletele sunt vândute… şoptindu-i fals-pacifist cerberului înfuriat gata de atac: hai… să nu facem scandal… las-o… Peste 5 minute, după ce trioul s-a retras pentru deliberări, reapar în aceeaşi componenţă, cu aceeaşi plasatoare absurd combatantă, aidoma Ankăi lui Ceapaev, bruscându-mă deja mai insistent, iar paznicul ţinând una şi bună: dl Vutcariov, dl Vutcariov… eu, dacă vreţi să ştiţi, şi ministrului ieri nu i-am permis… Intervine o lucrătoare din teatru, plasatoare şi ea: este o artistă cunoscută, de ce nu-i daţi pace? De data asta, Vutcărău tace. O fi că se gândea la o lume mai bună… la colegialitate, la susţinere… Vă mai aduceţi aminte de campania iniţiată de P. Vutcărău 1 leu pentru Teatrul Ionesco? N-a reuşit, sărmanul, să mă susţină măcar preţ de 1 leu, chiar dacă preţul unui bilet de intrare era de 600—800 de lei!

Nu ştiu de ce tergiversează bunul meu coleg să intervină prompt, definitiv. O fi că a uitat că sunt actriţă, că am fost în echipa fondatoare cu care a luat naştere Teatrul E. Ionesco, acum în sărbătoare; că la desfăşurarea primelor ediţii ale BITEI am pus şi eu umărul; astfel, printre oaspeţii şi participanţii de azi ai festivalului întâlnesc foşti colegi, prieteni… Uite-l pe regizorul Jelezkin, cu care mi-a făcut cunoştinţă regretatul V. Ştefaniuc în cadrul unui examen la păpuşari; uite-i pe actorii de la Botoşani, cu care ne leagă o prietenie de ani de zile, uite-i pe ieşeni… printre care tinerii actori – organizatorii Festivalului Contemporanis, la care am participat recent împreună cu studenţii de la Academia de Arte. O fi uitat Vutcărău că, cu ceva timp în urmă, ne-a adunat pe toţi foştii colegi, chemându-ne să revenim la TEI (mie mi-a arătat şi masa de machiaj care e liberă şi mă aşteaptă, cică)… zicându-ne că e gata să stea în genunchi în faţa fiecăruia, ca să ne ceară iertare pentru toate câte ni le-a pricinuit, în numele unui efort de a ne uni încă o dată în această viaţă! Ca să restabilim Cântăreaţa cheală… Regele moare… Da-a-a… Cu certitudine, bietei cântăreţe niciodată nu-i va creşte păr pe ţeastă, dar şi săracul Rege Beranje a murit de mult…

Peste o zi îl întreb ce se întâmpla, de fapt, la Teatrul Cehov. De ce s-a vrut cu tot dinadinsul expulzarea mea? Doar pentru plăcerea de a mă înjosi sau de a se înjosi? Trebuia să-i cumpăr cumva bunăvoinţa? Dacă simte anvergura care depăşeşte orizontul Teatrului, tinzând spre Muzică şi Dans, era firesc ca printre invitaţi să figureze şi profesori de la catedrele respective din cadrul singurei facultăţi teatrale din Moldova, nu-i aşa? Facultate ai cărei discipoli sunt angajaţii de azi ai Teatrului Ionesco. Dacă ar exclude din publicul spectator actorii, regizorii, criticii de teatru, studenţii, sala ar fi…goală şi ar fi demn să renunţi la numele lui Ionesco, la ţâţa bugetară, fă-ţi un teatru particular şi savurează-ţi nestăvilit neîmplinirile proprii, în cazul în care există. Pe cont şi cu risc propriu.

Citez dintr-un interviu în prag de festival (07 mai 2010 ):

P. Vutcărău: „numai cu atât nu desfăşori o acţiune culturală de importanţă naţională… lume supărăcioasă, îngâmfată, arogantă şi cu o mentalitate mediocră… Niciodată nu vom fi împăcaţi cu prostia şi, mai ales, cu mediocritatea”.

La fel şi eu, stimate P. Vutcărău. Neîmpăcată cu umilinţa cu care m-ai maculat, am scris aceste rânduri. Faci festivaluri internaţionale cu prietenii de pe unde ai montat sau unde visezi să montezi, aduci spectacole de 20 de ani vechime, de la care mai şi expulzezi actori… Cum pot lămuri acel gest al tău când m-ai înşfăcat de haină în faţa Filarmonicii şi m-ai izbit, atunci când te-am întrebat civilizat şi calm: pentru cine faci acest festival?

Nelly Cozaru,
actriţă, conf. inter.,
şefa catedrei Arta actorului
din cadrul AMTAP, Maestru al Artei