Cristian Mungiu: “Poveştile din comunism au un potenţial exploziv”

245-mungiu“Amintiri din Epoca de Aur”, film scris şi produs de Cristian Mungiu, va rula în România în două părţi. Prima parte va putea fi văzută din 25 septembrie, iar cea de-a doua din 23 octombrie. Lui Cristian Mungiu îi place să spună despre “Amintiri din Epoca de Aur”, film la care şi-au adus contribuţia cinci regizori, că este 90% comedie şi 20% dramă.

— Cum aţi ajuns să scrieţi scenariul pentru “Amintiri din Epoca de Aur”?

— E o poveste în spatele fiecărei legende urbane şi fiecare vorbeşte despre realitatea de atunci. Ca etapă, eu am scris întâi scenariul acestor legende urbane, care alcătuiesc “Amintiri din Epoca de Aur”. Într-o primă fază avea cinci episoade. Am dat scenariul la citit unor oameni mai tineri, care mi-au spus: “Mamă, ce hazliu trebuie să fi fost să fi trăit atunci!” Am zis: “Nu, nu asta am vrut să transmit!“ Atunci, am decis să încep trilogia mea despre perioada aceea cu altceva mai serios. Am pus proiectul acesta în aşteptare. Am început cu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.

“Amintiri din Epoca de Aur” a fost scris şi finanţat înainte de “4 luni…”, dar l-am pus la păstrare. El a continuat să acumuleze fonduri, episoadele fiind produse pe parcursul a doi ani. După “4 luni…”, am mai scris nişte episoade, ca să închei ceea ce fusese conceput ca o trilogie, care a debutat cu o dramă, continuă cu o comedie, “Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”, pe care românii o vor vedea din 25 septembrie, iar partea a treia, “Dragoste în timpul liber”, este un film despre dragoste şi alimente (din 23 octombrie).

E un raport despre cum îţi trecea atunci dragostea prin stomac. E vorba despre iubiri din perioada socialistă. Şi cu asta se încheie cele trei filme, prin care consider că mi-am făcut datoria de a restitui acea epocă în moduri variate.

— Aţi gândit filmul ca un declanşator al amintirilor?

— În cea mai mare măsură, da. Pentru că aşa a pornit proiectul. Ideea a fost că eu umblam cu “Occident” prin festivaluri şi în felul acesta am dat peste comunităţile româneşti de afară, cărora dacă le arătai o napolitană, plângeau. Acolo e nostalgia cea mai concentrată şi acolo am luat contact prima oară cu asociaţii întregi de oameni care erau complet paralizaţi de nostalgie, nu după comunism, ci după viaţa lor de acum 20 de ani.

Într-o secvenţă din “Legenda activistului în inspecţie” a fost improvizată o tarabă plină cu legume şi fructe, în aşteptarea vizitei “tovarăşului Ceauşescu”.

Aproape de fiecare dată ajungeam să le zic poveşti, precum cea în care unii au vrut să gazeze porcul în apartament. Încetul cu încetul, am văzut că poveştile au un potenţial exploziv, sunt pe un tipar de glumă. Într-o zi mi s-a părut că merită să fie puse într-un film. Ce efort am făcut de când mi-a venit ideea şi până mai încoace a fost să depăşesc nivelul strict de glumă. Îmi place să mă gândesc la filmul acesta că este 90 % comedie şi 20% dramă.

– Care este raportul dintre realitate şi legendă în film, pentru că, vorbind de legendă urbană, s-ar putea să ne gândim că sunt lucruri neadevărate?

– De exemplu, povestea cu porcul am citit-o în “Pentru patrie”, care era revista miliţiei. Această revistă era pe vremea aceea un fel de supapă. În primul rând, o primeai doar dacă erai abonat la “Scînteia”. Eu o primeam după ce o citea toată strada, plină de pete de ulei. Funcţiona ca o mică revistă care umplea nevoia de policier. Nu conţinea foarte multă propagandă. Erau două-trei pagini la început, după care erau poveşti de tipul “Comisarul Moldovan vă povesteşte…”. Pentru perioada aceea erau foarte amuzante.

Acolo, am citit poveştile cu alfabetizarea şi cu purcelul în apartament, plus încă una sau două pe care o să le public în curând. Din punctul meu de vedere poveştile acestea sunt adevărate şi cred că pentru majoritatea celor de vârsta noastră ele sunt adevărate. Făcând documentarea pentru film, am constatat că sunt 100 de variante la aceste legende. Tocmai acesta este hazul. Fiecare adaugă un mic detaliu, înfloreşte şi, la sfârşit, ajunge să devină un fel de snoavă publică ce exemplifică un fel de morală.

Partea bună a filmelor realizate în ultimii ani de generaţia din care fac şi eu parte pe subiecte din perioada comunistă vine din faptul că n-am mai vorbit despre regim, ci despre poveşti de atunci.

Nicoleta Zaharia, Cezar Paul-Bădescu
www.adevarul.ro



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. Simona

    Cristian Mungiu provine dintr-o familie de basarabeni refugiata in 1944 din sudul Basarabiei,in momentul navalirii hoardelor sovietice.Este un regizor recunoscut pe plan international ,iar sora lui Alina Mungiu Pipidi este o aparatoare de frunte a drepturilor omului in Romania,presedinta Societatii Academice Romane si colaboratoare la mai multe ziare si reviste romanesti.merita citite confesiunile acestui basarabean cu privire la destinul familiei sale basarabene silite sa ia drumul pribegiei si sa se dezrdacineze .

  2. Simona

    O “poveste”adevarata din vremuri trecute despre un erou basarabean.

    Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, judeţul Soroca – d. 30 aprilie 1979, Bucureşti) a fost un publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România.
    A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat unirea la 1918. A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne.
    A fost persecutat politic de regimul comunist şi închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

    A urmat şcoala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din Chişinău.
    După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia).
    Un an mai târziu a izbucnit revoluţia şi Halippa s-a văzut nevoit să renunţe la studii. Revenit la Chişinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima publicaţie română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar Deşteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste.

    S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la facultatea de litere şi filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.

    Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc.
    Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreşedinte, apoi preşedinte al Sfatului Ţării, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. A participat şi la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei cu România.

    După 1918 a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propăşirea culturală a Basarabiei.

    Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940). În 1932 a editat şi a condus revista “Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim.

    În 1950 a fost arestat şi închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmaţiei, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă forţată în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reţinut până în 1957.
    A murit la 95 de ani în Bucureşti, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32.

    A scris peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum, Flori de pârloagă (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu. A scris şi câteva studii istorice: Bessarabia doprisoedineniâ k Rossii (1914), Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825), B. P. Hasdeu” (1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău Povestea vieţii mele (1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare a mai semnat şi cartea Testament pentru urmaşi (1991). Membru corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în 1948, Halippa a fost repus în drepturi în 1990 ca membru corespondent al Academiei Române.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *