Povestea porcului din PMAN
Eu sunt un porc mic. În sat la noi mi se spune „godac”, iar mamei mele i se zice poarcă. Mie mi-ar plăcea mai mult să mi se zică purceluş, atâta timp cât mai sunt mic, iar mamei mele să i se spună scroafă, pentru că sună mai altfel. Aş vrea să aud acum acest cuvânt dezmierdător, purceluş, pentru că porcii cresc repede şi trăiesc doar până la 12 ani, iar din această cauză nu prea am timp să aştept.
Aş vrea acest micuţ avantaj pentru mine şi pentru neamurile din specia mea, mai ales că noi, alături de câini, suntem cele mai vechi animale domesticite de oameni.
Dar nu despre asta am vrut să vă spun în această poveste. Vroiam să vă vorbesc cum, duminică, din mila unui cetăţean activ, am ajuns în cel mai important loc din R. Moldova – Piaţa Marii Adunări Naţionale. Nu mai fusesem vreodată pe acolo. După un drum lung, de 150 km, parcurs într-o maşină cam mică, în care, din cauza lipsei de spaţiu, m-am cam certat cu ceilalţi, vreo 9 purceluşi, la fel de mici ca şi mine, am ajuns la Chişinău. Nu ştiam ce-i asta, pentru că, de când am apărut pe lume, nu am auzit decât despre Floreşti în viaţa mea.
La Chişinău e altfel decât la Floreşti. Vă spun eu. Când ne-au dat jos din maşină, am văzut atâta loc în faţa mea, încât credeam că pe aproape poate fi şi mama, aşa mare cum e, ar fi încăput acolo. Am început să o caut, prin piaţă, pe trotuare, printre maşini. A fost vesel, iar eu eram optimist că aş putea da de ea. Cel mai urât a fost când nişte oameni în uniforme s-au repezit la noi, strunindu-ne, ca nu cumva să intrăm în Casa Guvernului. Ei ziceau că nu e loc de noi acolo. I-am crezut şi am fugit în partea opusă, dar şi acolo am înţeles că nu e loc de noi.
Un om, care îngheaţă de mai mult timp în PMAN, protestând, ne filma, iar ochii lui erau atât de flămânzi, încât eram gata să cedez, să nu mai vreau nici cei 12 ani de viaţă posibili şi să mă transform în friptură pentru el. Vă spun, avea ochii atât de trişti, atât de flămânzi, încât acceptam să devin friptură.
Cetăţeanul activ, care ne-a adus acolo, avea, însă, o înţelegere cu noi şi nu-l puteam trăda. A trebuit să protestăm, din toată inima, pentru stabilitate politică, din care, aşa cum ne-a spus cetăţeanul activ, am avea şi noi de câştigat. Aşa am protestat în continuare, zburdând prin centrul Chişinăului. Păcat că era duminică, zi în care deputaţii şi miniştrii îşi căutau de treaba lor, acasă, cu femeile, bărbaţii, copiii şi mamele lor. Chiar dacă erau la odihnă, s-a găsit cineva să le ordoneze poliţiştilor arestarea noastră. Aşa am ajuns din nou închişi. Parcă eram toţi, dar parcă unul lipsea. S-ar putea că cel care a scăpat de mâinile poliţiştilor mai protestează pe undeva. Ar putea protesta 12 ani la rând, adică toată viaţa sa, dacă lucrurile nu se vor schimba în bine şi el nu va fi nevoit să iasă din anonimat.
Ion Cracă
