Și dacă ne-am împărți cu alții, în loc să „agonisim” doar pentru noi?

A sosit și în Irlanda primăvara. Copacii curg în floare, aerul e îmbibat cu miros de iarbă proaspăt tăiată, dar lăsată acolo, hrană pentru iarba următoare. Și vântul, și ploile parcă sunt mai blânde. Atât cât vezi cu ochiul – e numai verde.

În Moldova, când sosea primăvara, principala activitate în fiecare an era excursia la pădurea de la marginea satului. În pădure, mergeam după primele flori. Căutam toporași, brebenei, brândușe, rădăcina cărora, dacă o mâncai ținând mâna după cap, îndeplinea orice dorință. Brândușele, de obicei, le găseam în prima poieniță, apoi mergem la brazi, după florile cele mai frumoase. Culegeam toți câte un buchet de lăcrămioare sau clopoței, atenți să nu scoatem rădăcina, și îl aduceam pentru vaza de pe pervazul de acasă. Și acum obiceiul de primăvară e același, doar că florile ajung și în pozele de pe Facebook, nu doar în vaza de pe pervaz.

În ultimele zile, plimbându-mă prin parc, în Irlanda, am observat tot felul de flori, care mai de care, multe-multe, câte nici la dealul de după brazii din pădure nu găseai. Le admiram și m-a lovit un gând – nimeni nu le rupe pentru vaza de pe pervaz! Nu ştiu de ce, dar nu am observat acest lucru mai devreme. Următoarele zile, mergând pe exact același traseu, caut să văd exact florile întâlnite în plimbările anterioare. Toate sunt în același loc, pline de roua dimineții. Unele au înflorit, altele se ofilesc, dar sunt acolo, la locul lor. Merg și mă întreb: de ce oare nimeni nu le rupe? Caut vreun indicator care spune „Nu Rupeți Florile”. Nu găsesc. Și iar mă întreb: de ce nimeni nu rupe florile?

Merg și mă întreb singură pe mine: de ce ei nu rup, dar noi rupem. Realizez că, de când sunt în Irlanda, nici eu nu am rupt flori din parc sau din pădure. Până la sfârşitul plimbării, ajung la altă concluzie: de fapt, fenomenul e mult mai grav decât, pur și simplu, ruptul florilor. Să strângi tot ce poți, folositor sau nu, și să aduci acasă – e un fenomen aplicabil la mai mult decât florile în cultura noastră.

Cel mai dăunător e strânsul cunoștințelor aduse și ascunse de alții – „bravo ție, să nu spui nimănui cum ai făcut, lasă și ei să se chinuie”. Rețeta niciodată nu se dă, lasă că dacă o vrea, o să mănânce la mine. Sunt încă multe altele care se țin pe „pervaz”.

Mă îngrijorează că, spre deosebire de ruptul florilor, obicei pe care moldovenii migranți pot să-l lase în spate, de acest strâns al cunoștințelor e mai greu de debarasat. Recent, o doamnă m-a întrebat despre cariera în drept, spunându-mi că altă persoană care lucrează undeva legat de drept i-a zis că irlandezii nu au nevoie de noi în așa posturi. De fapt, asemenea experiențe am întâlnit de multe ori. E ceva bine înrădăcinat la poporul nostru – să faci ce faci, dar ferească Dumnezeu să sufli vreun sfat altuia, de frică că va reuși și el, sau, Doamne ferește, se va realiza mai mult.

Nu vedem că florile aduse acasă în vaza de pe pervaz se ofilesc și le aruncăm la gunoi în câteva zile, lipsindu-ne de bucuria de a le admira mai mult timp şi lipsindu-i pe alții de șansa de a le vedea. Dar, principalul, lipsindu-le pe următoarele generații de flori de hrana lor necesară. Tot așa, ne furăm hrana dezvoltării nouă înșine, din frica ca nu cumva cineva să ne întreacă. Economistul John Nash a descoperit că, în orice strategie, cooperarea mutuală ajută ambii jucători să câștige mai mult decât ar câștiga dacă sunt în competiție singuri. Rămân cu speranța că la anul nu vom mai rupe flori.

Mariana Verdeș, Irlanda