Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   La 97 de ani, după…

La 97 de ani, după un deceniu de beznă, vede din nou

486-97-ani-1Cu un chip fericit şi cu o curiozitate de nedescris, priveşte tot ce o înconjoară. Pipăie florile şi îşi îmbrăţişează strănepoţii cu un dor care a măcinat-o un deceniu. Acum, la 97 de ani, se consideră fericită, deoarece a recăpătat posibilitatea de a-i vedea pe cei dragi.

Am păşit pragul casei şi am intrat în odaie. Cea la care venisem tocmai lua masa, fiind preocupată de supa din faţă. Am salutat-o. Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns cu o mişcare din cap. Am lăsat-o să-şi continue prânzul. A mai luat două înghiţituri şi m-a privit curioasă. Interesul pentru supă dispăruse.

Oamenii dragi, transformaţi în umbre

După 10 ani de întuneric, Parascoviei Criminceanu, din Chetrosu, Drochia, i-a revenit zâmbetul. Simţea că nu mai vede ca înainte. Îşi zicea că vârsta ar fi de vină, dar, încetul cu încetul, n-a mai văzut decât umbre. Uneori, umbrele se mişcau, alteori bezna punea stăpânire şi pe ele. Încerca să le audă, însă auzul slab nu-i permitea acest lucru. Îi părea rău că oamenii dragi s-au transformat în umbre şi visa din nou să vadă, posibilitate care s-a ivit peste zece ani. Spune că îi era frică de o intervenţie chirurgicală, dar „Viorica (nepoata, n.r.) mi-a spus să nu-i ies din cuvânt şi n-am ieşit din cuvântul ei, iar acum văd cu un ochi. Mă temeam. Credeam că o să fie prăpăd, dar n-am simţit nimic, parcă dormeam”, spune femeia, privind cu blândeţe la nepoată.

„Când am adus-o acasă, era curioasă să ne cunoască pe toţi, dar, în zece ani, noi ne-am schimbat”, spune Viorica. „Vine un nepot şi mă întreabă: „Mă cunoşti?” Dar cum să-l cunosc? Ultima oară când l-am văzut a fost demult. Era mititel atunci”, povesteşte mătuşa Parascovia, care a reuşit să pună pe picioare patru copii. Astăzi, la 97 de ani, are mai mulţi nepoţi, strănepoţi şi chiar stră-strănepoţi. Ba chiar locuieşte la unul dintre nepoţi, care spune că nu simte că bunica i-ar fi o povară. Din contra, este cea alături de care se adună toată familia, ca să afle trista ei poveste de supravieţuire.

486-97-ani-3„Dacă eram cu mama, altfel mă lipeam”

La doar trei ani de zile, a rămas orfană de mamă. Tot atunci, jucându-se cu fratele mai mare, a urcat pe un stog de paie. Din neatenţie, a căzut, sucindu-şi piciorul. „M-au dus în casă. Ţin minte că-mi puneau la picior albuş de ou amestecat cu lână de oaie. După ce-au îngropat-o pe mama, tătunea m-a dus în grădină lângă un pom şi mă chema: Hai, vină încoace”, îşi aminteşte femeia. Ea, însă, nu se putea mişca. Durerea din picior era prea mare. „Şi acum îmi amintesc nopţile în care el plângea: „Femeia moartă, fata calică… Ce să fac?”, relatează Parascovia Criminceanu. Ulterior, a reuşit, totuşi, să se ţină pe picioare. „Bogdaproste, Dumnezeu mă ţine şi azi”, spune aceasta.

Totuşi, rudele, înţelegând greutăţile prin care trece un tată solitar, i-au găsit o soţie nouă şi, la scurt timp, Parascovia s-a ales cu o altă mamă. Spune că s-au înţeles bine, însă „dacă eram cu mama mea, altfel mă lipeam de ea, altfel mă mângâia”, zice femeia. Copilăria ei s-a sfârşit devreme. Nici şcoala n-a avut posibilitate s-o frecventeze. „M-am dus de vreo două-trei ori şi, pe urmă, am rămas acasă, că aveau copii mărunţei, aveau şi mititel. Îmi puneau copilul pe picioare, furca-n brâu şi cartea pe copil. Trebuia să-l legăn, să citesc şi să torc”, relatează mătuşa Parascovia, care susţine că nu doar copilăria i-a fost grea. „Am crescut ca vai de mine şi aşa toată viaţa m-am chinuit singură”, oftează femeia.

„Tare bun şi cuminte era Dionis al meu, dar războiul…”

Deşi are 97 de ani, îşi aminteşte cu exactitate toate evenimentele din viaţa sa. Când s-a căsătorit, avea 16 ani şi şase luni. „Nu ne dădeau voie să ne cununăm. Eu eram din ’16, iar el din ’17. Până la urmă, a venit preotul şi ne-a cununat. Pe vremea ceea, în toată ziua erau nunţi. Muzicanţii nu reuşeau. Ne-am cununat într-o zi de vineri”, zâmbeşte mătuşa Parascovia. „În 1936, am născut prima fată, asta care a murit în an de Paşte”, relatează femeia, întristându-se. Deja doi copii a înmormântat, altul a decedat încă de mic. Se luminează, însă, imediat ce-şi aminteşte de soţul său. „Tare bun şi cuminte era Dionis al meu, dar războiul…”, oftează iar mătuşa Parascovia. Războiul i-a distrus visele la fericire. „L-au luat îndată după nuntă. A umblat mai întâi la Sofia, la instrucţii. Pe urmă, s-a dus la război”, spune femeia.

Ulterior, n-a mai primit veşti de la soţ. Nu ştie când a căzut şi în ce circumstanţe, doar că nu a mai revenit acasă niciodată. „Când a murit, am rămas cu doi copii şi eram gravidă. În toiul războiului, am născut încă doi, o fată şi-un băiat”, relatează Parascovia Criminceanu. Singură cu patru copii, trebuia să îndeplinească şi munca de femeie, şi cea de bărbat. Într-una din zile s-a dus la moară după făină, a luat cu ea băiatul, iar fata a lăsat-o acasă. „Nu ştiam pe care să-l iau cu mine, dar mămunea mi-a spus să iau băiatul, că ei, dacă plâng mult, se îmbolnăvesc, dar fetei n-o să-i fie nimic. Acum mă gândesc că, dacă-i luam pe amândoi, îmi făceau loc şi treceam mai repede”, spune femeia, care nu ştia atunci ce va urma. „Era în postul Crăciunului. Cei mai mari s-au luat cu joaca, iar cea mică a răcit. I s-au umflat glandele şi a murit”, povesteşte mătuşa Parascovia, care şi azi îşi mai plânge copila.

„Încălzeau balegă de vacă şi îmi puneau pe spate”

Când fratele mai mare a plecat şi el la război, tot ea a fost cea care i-a îngrijit copiii. „Femeia lui a murit şi el i-a adus la mine”, explică Parascovia Criminceanu. Astfel, avea acasă cinci omuleţi care trebuiau hrăniţi. „Mă sculam la 03:00 şi mă duceam la Sofia pe jos şi ne dădeau ce era: grăunţe, grâu. Dădeau câte 2 kg pentru fiecare suflet. Mă întorceam acasă şi mă duceam la râşniţă, apoi, le fierbeam şi le găteam la copii”, spune femeia. Fratele mai mare, însă, deseori o certa pentru că lăsa puţină mâncare pentru sine sau chiar deloc, dându-le totul copiilor. „Spunea c-o să mor de foame. Dar eu, dacă-i vedeam pe ei sătui, parcă eram şi eu sătulă”, relatează Parascovia Criminceanu. „Câte am tras eu, de ce n-am murit?”, oftează femeia.

Îşi aminteşte perioada când s-a îmbolnăvit de tifos. „După ce m-am îndreptat oleacă de la tifu cela, m-am dus la prăşit, dar m-a prins ploaia. M-a plouat de la deal până acasă şi s-a întors boala înapoi”, relatează aceasta. Pe atunci, nu se găseau medicamente şi ai casei au recurs la remedii naturale. „Încălzeau balegă de vacă şi-mi puneau pe spinare, dar tot mai-mai era să mă duc”, îşi aminteşte femeia. Atunci, o vecină a scos-o afară la aer, unde a ţinut-o până seara, anunţând soacra Parascoviei despre starea acesteia. Femeia, care locuia într-un alt sat, a venit cât de repede a putut. „Mi-a descleştat gura cu coada lingurii şi mi-a turnat chişleag şi atunci parcă m-am trezit”, relatează mătuşa Parascovia.

486-97-ani-2„Parcă sunt în rai”

Mai târziu, Parascovia Criminceanu s-a recăsătorit, născând încă o fetiţă. Însă, viaţa în cuplu nu s-a ridicat la aşteptările sale. Nu-i place să-şi amintească de cel de-al doilea soţ, care s-a adeverit a fi un bărbat violent. Femeia n-a putut suporta o atare atitudine şi a plecat, rămânând iarăşi singură cu copiii. Primul dintre nepoţi, Victor, insistă să i se facă operaţie şi la al doilea ochi, femeia însă se opune. „De ce să cheltuie atâţia bani? Cine ştie câte zile o să mai trăiesc?”, spune aceasta. „S-a născut dimineaţa între 06:00 şi 07:00. Era mititel, de 2 kg, dar, dacă a fost sănătos, uite ce cogeamite om s-a făcut”, zâmbeşte mătuşa Parascovia, îmbrăţişându-şi nepotul.

Marea pasiune a ei sunt florile. Timp de un deceniu, a fost nevoită doar să le pipăie. Acum, poate să le vadă. „Parcă sunt în rai”, spune femeia fericită, căreia, odată cu vederea, i-a revenit şi zâmbetul pe buze. Cât timp discutăm cu mătuşa Parascovia, de după perete se iţeşte o copiliţă, care, imediat ce ne îndreptăm privirile spre ea, se retrage chicotind. „Hai, vină la mămuca”, o îndeamnă femeia. Fetiţa s-a apropiat de străbunica sa, privindu-mă curioasă cu coada ochiului. „Sunt ţaca lui Cristina”, s-a prezentat ea. De fapt, îi zice Irina, însă calificativul de soră mai mare este mai important. „Înainte, când nu vedeam, fugea de mine. Dar acum, dacă văd, vine la mine, râde, mă cuprinde”, zâmbeşte Parascovia Criminceanu. De curând, în familie a apărut încă un membru. „Băiatul cel mai mare are 16 ani, pe urmă sunt aceste trei fete şi acum le-o dat Dumnezeu încă un băiat”, spune femeia. După ce stă un pic pe gânduri, adaugă: „Ei, acum, că văd, nu mai mor eu”.