Muzica de dincolo de note

Cu dirijorul Vladimir Andrieş despre cei care adaugă frumuseţe acestei lumi

O seară de excepţie la Sala cu Orgă. S-a întâmplat pe 21 noiembrie 2014. În program, Concerto Grosso, Magnificat în sol minor, Domine ad adjuvandum me festina, Anotimpurile, de Antonio Vivaldi. La pupitrul Orchestrei naţionale de cameră – Vladimir Andrieş. Aplauze, flori, bravo… Evenimentul este dedicat aniversării de 50 de ani a dirijorului. E o idee minunată să organizezi o asemenea sărbătoare pentru cei pasionaţi de muzica lui Vivaldi! Uneori se întâmplă că oameni de real talent rămân neobservaţi, deoarece societatea promovează aceleaşi nume.

— Domnule Dirijor, de ce o seară Vivaldi? E autorul care vă place?

— Da, e unul dintre compozitorii care îmi plac foarte mult, şi nu doar mie. Muzica lui e plină de vitalitate, bucurie, soare şi lumină. Spiritul carnavalesc veneţian te copleşeşte.

— Privite din sală, mâinile dvs. păreau să imite zborul păsării. Obosesc mâinile unui dirijor vreodată?

— Mâinile – nu. Când te ocupi cu ceea ce-ţi place, nu oboseşti, deşi uneori te simţi epuizat. Muzica, însă, are capacitatea de a umple foarte repede acest gol. Aş fi vrut ca toţi oamenii să aibă bucuria şi plăcerea de a se ocupa cu ceva atât de drag sufletului cum este pentru mine muzica.

— Cum e văzut publicul de acolo, de sus, de la pupitru?

— Publicul este o componentă foarte importantă a unui spectacol. Lanţul comunicării muzicale fără public nu are finalitate. Artiştii din scenă şi spectatorii din sală fac un schimb de energii care impulsionează transmiterea mesajului muzical de la compozitor, prin intermediul interpreţilor, către public. Aceeaşi muzică poate fi ascultată şi în imprimare şi, de regulă, imprimările sunt impecabile din punct de vedere tehnic, însă percepţia din sală e mult mai bogată, deoarece în momentul respectiv muzica trăieşte, e vie.

— Aţi avut norocul să vă formaţi exact în perioada în care ieşeam din imperiul sovietic, când a început „perestroika”, când Moldova pornea să-şi construiască un alt destin. Cum s-a dezvoltat în acest context muzica de la noi, cum a evoluat?

— Acest moment de cotitură în istoria noastră a avut repercusiuni atât pozitive, cât şi negative asupra muzicii. Din cele negative aş menţiona că mai mulţi muzicieni de valoare au plecat. Dintre cele pozitive aş releva deschiderea spre noi colaborări cu dirijori şi solişti din Occident, turneele realizate de orchestrele noastre prin Europa, comunicarea cu muzicieni formaţi în alte şcoli interpretative.

— Aţi avut şansa să studiaţi la profesorii Sveatoslav Tolmaciov, Mihail Muler, Elena Zagorodnaia, Fiodor Drujinin… Cum erau, ce calităţi aveau?

— La fiecare etapă a formării mele, am avut norocul să am alături profesorul potrivit anume pentru acel moment. La Şcoala de Muzică din Soroca, timp de 9 ani am studiat vioara cu S. Tolmaciov, un profesor care ştie să trezească şi să cultive dragostea de muzică. La Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”, E. Zagorodnaia a fost cea care mi-a propus să studiez viola. Tot ea mi-a cultivat autodisciplina şi a reuşit să-mi formeze necesitatea studiului sistematic şi a autoperfecţionării continue. La colegiu, fiind prin anul trei, am început să simt plăcerea interpretării scenice. La Academia de Muzică, în clasa conferenţiarului universitar M. Muler, am învăţat cum se pot atinge anumite stări emotive şi cum pot fi transmise ele publicului. Profesorul Conservatorului din Moscova F. Drujinin, şeful catedrei de violă, cel căruia i-a fost dedicată „Sonata pentru violă” a marelui Şostakovici, m-a făcut să înţeleg că perfecţiunea nu are limite, că tehnica în interpretarea muzicală este doar un minim absolut necesar pentru a reuşi să întruchipezi muzica de dincolo de note. A fost o mare şansă a vieţii mele faptul că am avut posibilitatea să comunic cu acest mare muzician.

— Am înţeles că aveţi peste 30 de discipoli. Cine sunt ei?

— În cei aproape 25 de ani de când activez la Academia de Muzică, am educat circa 40 de tineri violişti, mulţi dintre care activează în diferite orchestre din Moldova, România, Israel, Brazilia, Germania, SUA, Italia, Spania. Mereu am încercat să le cultiv studenţilor mei capacitatea de a-şi asuma răspunderea pentru deciziile luate.

— Sunteţi dirijorul orchestrei simfonice studenţeşti şi aveţi multe turnee cu această orchestră. Cum se produce contactul cu străinătatea, cum sunt apreciaţi tinerii noştri dincolo?

— Contactul cu străinătatea se produce mai mult aici, la Chişinău, deoarece orchestra studenţească colaborează cu diferiţi dirijori invitaţi, care remarcă nivelul destul de bun al tinerilor noştri muzicieni. Patru ani în urmă am avut ocazia să evoluăm cu orchestra studenţească la Iaşi, la celebrarea a 150 de ani de învăţământ universitar în capitala Moldovei. Concertul a fost un mare succes şi a fost transmis în repetate rânduri la TVR.

— De ce tinerii nu prea se trag la carte? De ce nu-i prea interesează ţinuta morală şi cea spirituală?

— Noile tehnologii răpesc din timpul tinerilor, le creează o imagine distorsionată a realităţii, sunt ca o gumă de mestecat: nu oferă hrană, ci doar pentru un scurt moment dau un gust plăcut. Tinerilor de astăzi le este destul de greu, ei nu au o perspectivă clară a viitorului lor în profesie deoarece, cu regret, arta academică în ţara noastră nu ocupă locul care i s-ar cuveni. Cantitatea şi diversitatea informaţiilor din care trebuie să ştii să alegi, valorile promovate de mass-media, realitatea bazată pe cultul materialului care îi înconjoară nu predispun spre studiu, spre perfecţiune. Cu toate acestea, studenţii noştri se deosebesc de alţi tineri. Muzica este profesia care necesită un studiu foarte îndelungat, care începe la o vârstă fragedă (6-7 ani) şi durează aproape 20 de ani.

— Cum vede viaţa un om care trăieşte în lumea sunetelor?

— Viaţa este multisonoră, multicoloră, foarte interesantă, e o experienţă din care trebuie să înveţi mereu.

— De cine sunteţi ataşat sufleteşte?

— Sunt ataşat de familia mea, care îmi oferă dragoste, înţelegere, susţinere, sprijin. Sunt ataşat şi de prietenii pe care îi am.

— La concertul din Sala cu Orgă au fost şi părinţii dvs.? Ce vă spuneau când aţi ales muzica?

— A fost doar mama. Tata a plecat în lumea celor drepţi acum 9 ani. Părinţii mi-au susţinut întotdeauna deciziile, m-au încurajat să-mi caut propriul meu drum în viaţă.

— Cine şi ce sporeşte frumuseţea lumii?

— Lumea e foarte diversă. Cineva e atras de material, cineva, în pofida crizelor, reuşeşte să observe frumuseţea oferită de muzică şi de celelalte arte. Frumuseţea lumii o sporesc artiştii, oamenii frumoşi la suflet, profesionişti, intelectuali, care îşi descoperă laturile nebănuite şi adesea rămase în umbră ale vieţii.

— Am simţit că mâinile unui dirijor transmit emoţie…

— Îmi pare bine că aţi simţit…

— Vă mulţumesc.

Un interviu de Antonina Sârbu