„Întotdeauna m-a uimit dorinţa şi pofta ei de a trăi”

Interviu cu Diana Berari, mama Deliei, fetiţa care a fost traumatizată la naştere la Spitalul Internaţional Medpark

Dosar inedit la Curtea Supremă de Justiţie (CSJ). Pe 28 septembrie, cel mai răsunător caz de malpraxis din R. Moldova a luat sfârşit. CSJ a luat o decizie favorabilă familiei Berari şi a obligat Spitalul Internaţional Medpark să plătească despăgubiri materiale şi morale în valoare de peste un milion de lei. Delia, fetiţa soţilor Berari, a decedat la sfârşitul anului trecut, după mai multe zile în care s-a aflat în comă. Copilul a suferit la naştere traume grave, dezvoltând paralizie cerebrală, probleme de vedere şi de auz. Până la CSJ, juriştii spitalului privat au contestat toate deciziile anterioare, administraţia considerându-le neîntemeiate prin faptul că nu au fost constatate şi elucidate pe deplin toate circumstanţele pricinii şi au fost aplicate şi interpretate eronat normele de drept material. Decizia este executorie şi irevocabilă. Încheierea cu toate explicaţiile a fost făcută publică pe site-ul www.csj.md. 

— Diana, cum a schimbat Delia viaţa ta, viaţa familiei tale?

— Delia a fost un copil extrem de aşteptat în familia noastră… După 40 de săptămâni de sarcină, perioadă în care toţi medicii ne-au asigurat ca este o sarcină „ca la carte”, eram pregătiţi să devenim cei mai fericiţi părinţi…

Îmi amintesc clipa în care, a doua zi de dimineaţă, după naştere, a intrat în salon medicul neonatolog şi ne-a spus că Delia a suportat traume foarte grave la creier şi va rămâne pe viaţă un copil „legumă”. Atunci am avut senzaţia că visez un coşmar. Chiar am rugat soţul să mă lovească puternic peste faţă, ca să mă trezesc din acest vis urât. Din păcate, nu era un vis, iar coşmarul abia urma să înceapă…

Cel mai important lucru, pe care l-am învăţat de la Delia, a fost „să iubeşti şi să preţuieşti viaţa”. Întotdeauna m-a uimit dorinţa şi pofta ei de a trăi. Se întâmpla să nu-i ajungă oxigen, se făcea vânătă la faţă, nu reuşea să înghită şi se îneca cu propria salivă, nu auzea, nu se mişca, avea vederea slabă, dar, cu toate acestea, în ochişorii ei puteai citi o imensă dorinţă de viaţă.

— În ultimele zile, au avut loc mai multe evenimente legate de Medpark vs familia Berari, dar şi de o posibilă condamnare a medicului pe care îl consideraţi vinovat de tragedia legată de viaţa şi de moartea fetiţei voastre Delia. Putem considera că s-a făcut dreptate în acest caz?

— Recent, dosarul penal pe numele medicului a fost trimis în judecată. Urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe pe marginea acestui subiect.

Cert este faptul că experţii români au constatat că fetiţa a murit din cauza complicaţiilor grave, suferite la naştere, iar între deficienţele pentru acordarea îngrijirilor medicale şi consecinţele care au dus la decesul ei exista o legătură cauzală directă.

— De ce oare, experţii de la Centrul de Medicină Legală din Chişinău nu au reuşit să constate acest lucru?

— În aceste condiţii, până la moment nu putem considera că s-a făcut dreptate până la capăt în acest caz.

— După naşterea Deliei, aţi luptat zi de zi pentru sănătatea şi pentru viaţa ei. Care a fost, în tot acest timp, atitudinea instituţiei medicale şi a medicului care a asistat naşterea fetiţei voastre?

— În toţi aceşti ani, atât instituţia Medpark, cât şi medicul ginecolog, Ana Josan, nu au manifestat nicio atitudine faţă de Delia şi faţă de acest caz tragic. Ei au preferat să ne poarte prin instanţe, în speranţa că, până la urmă, vom obosi să mai luptăm cu morile de vânt şi, în final, vom ceda.

— Cine a fost alături de voi în toată această grea perioadă?

— Alături de noi, au fost şi sunt până în prezent foarte mulţi oameni de bună credinţă, începând cu rudele noastre, prietenii noştri, colegii, avocaţii care ne-au asistat, Vitalie Nagacevschi şi Vasile Ciupercă. Ne-au fost aproape şi Asociaţia Filantropică „Hospice Angelus”, Centrul „Tony Hawks”, Asociaţia Obştească „CCF Moldova”, dar şi persoane total necunoscute, care au îndrăgit-o pe Delia pentru dorinţa ei de viaţă şi ne-au inspirat putere şi credinţă.

— Când şi cum s-a greşit atunci când Delia venea pe lume? Puteau fi evitate aceste greşeli? Ce zic medicii, ce credeţi voi? Apropo, cât costă o naştere la clinica privată unde a venit pe lume Delia? De ce aţi ales anume această clinică?

— Cea mai mare greşeală a fost lipsa echipei de gardă pe timp de noapte. Chiar dacă am contactat medicul ginicolog, Ana Josan, la ora 24:30 şi am anunţat-o că am contracţii din 7 în 7 minute, nici până acum nu pot înţelege de ce ea a venit abia la ora 2:38 noaptea. Fiind angajată a instituţiei, ea cunoştea prea bine că nu este niciun medic noaptea la Medpark. De ce a convocat echipa abia după ce a depistat complicaţia?

— De fapt, ce s-a întâmplat?

— La momentul ruperii pungii amniotice, căpşorul Deliei nu a fost fixat în oasele bazinului, fapt ce a cauzat complicaţia. Dacă în acea noapte aş fi fost examinată de către un medic de specialitate care ar fi depistat acest lucru, astăzi Delia noastră ar fi mers la grădiniţă, ar fi făcut ghiduşii…

— Aveaţi semnat un contract clar cu acea clinică?

— În anul 2012, contractul ne-a costat 15 800 lei, pe atunci aceşti bani erau circa o mie de euro.

Am ales Medpark, pentru că m-am lăsat „cumpărată” de publicitatea lor „Cu Medpark, nu mi-i frică de nimic”. Pe atunci, acest mesaj era mediatizat zi şi noapte. Din păcate, în acea publicitate, nu se vorbea nimic despre faptul că „nu au echipă de gardă pe timp de noapte”.

Cum am mai spus, Delia a fost un copil mult aşteptat, de aceea noi ne-am dorit tot ce-i mai bun şi mai frumos pentru ea, inclusiv venirea ei pe lume să se producă în condiţii de siguranţă.

— Voi, familia voastră, cum credeţi că ar fi trebuit să se facă dreptate în cazul Deliei?

— Acest subiect ţine de competenţa instanţei de judecată. Noi, în calitate de părinţi, ne dorim ca medicul să fie privat de dreptul de a mai practica, pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete.

— Când şi cum aţi ajuns la decizia de a dona altor copii organele vitale ale Deliei? Care au fost argumentele decisive în favoarea acestei decizii?

— Decizia am luat-o destul de rapid, chiar dacă a fost cea mai grea decizie din viaţa noastră. Când medicul ne-a confirmat, după cea de-a doua electroencefalogramă, că Delia este în moarte cerebrală şi şanse de supravieţuire nu mai există, în dorinţa de a căuta o speranţă, mai bine zis o soluţie, am intrat pe net, acolo am citit mai multe articole în care se explica clar ce înseamnă moarte cerebrală şi cine poate fi donator. Delia corespundea tuturor criteriilor. Poate sună banal, dar până în ultima secundă am sperat că, poate, îşi va reveni. Deseori, în aceşti trei ani, Delia avuse momente în care fusese la un pas de moarte, dar îşi revenea.

— Cum aţi înţeles, totuşi, că Delia pleacă?

— Dacă în primele zile de comă Delia parcă dormea, după a 5-a zi, ochişorii i-au devenit ceţoşi, ea nu mai avea nicio reacţie, niciun reflex. Atunci mi-a şi venit ideea să-i oferim o şansă la o altă viaţă, măcar la o părticică din ea, astfel donând o şansă la viaţă şi altui copil, indiferent cui. De altfel, ţin să cred că decizia de a dona organele a fost chiar a Deliei. Medicii din Ungaria ne-au spus că nu va rezista transportării la Oradea, România, şi că ar putea deceda pe drum, deoarece erau ultimele ore de viaţă. Atunci mi-am zis că dacă Delia îşi doreşte să facă prelevare, va rezista… Şi ea a rezistat exact cât a fost nevoie.

— Dar de ce aţi ajuns tocmai la Oradea să faceţi prelevarea organelor Deliei?

— Delia era dusă periodic la o clinică din Italia, pentru tratamente de menţinere. În ultima noastră călătorie, când ne întorceam cu Delia din Italia, traversând Ungaria, Delia a făcut o febră puternică şi de sindrom convulsiv. Imediat a fost internată la spitalul din localitatea maghiară Szolnok, unde s-a aflat mai multe zile în comă. Din păcate, specialiştii au constatat instalarea tabloului clinic de moarte cerebrală. Atunci am şi solicitat transferul la Oradea, în vederea prelevării organelor. Era marţi seara, la 23.00, când am ajuns la spitalul din Oradea. A doua zi, ne-am dat acordul pentru prelevare. Atunci, echipa medicală a prelevat rinichii şi ficatul fiicei noastre Delia.

— Cine şi cum a fost salvat de ficatul şi de rinichii Deliei?

— Au fost salvate trei fetiţe. Am devenit rude de suflet cu familiile acestor copii. Sunt nişte oameni cu suflet mare. Zilnic vorbim la telefon. Mereu ne trimit poze cu activitatea fetiţelor. Simt că Delia supravieţuieşte prin zâmbetul şi prin bucuriile acestor copii.

— De ce, de obicei, la noi donarea de organe în cazul persoanelor aflate în moarte cerebrală e o problemă greu de realizat?

— Nu mă pot pot pronunţa în acest sens, nu cunosc care este procedura la noi în ţară.

— Ati declarat că Delia continuă să trăiască prin copiii cărora, transplantul de organe vitale de la ea, le-a salvat sau le-a prelungit viaţa. Există şi o comunicare a dvs. cu Delia? Cum simţiţi că e viaţa ei de după moarte?

— Vreau să cred că o parte din Delia continuă să trăiască prin aceste trei fetiţe. Personal, simt asta ca mamă… Când le privesc ochişorii dornici şi plini de viaţă, când le strâng la pieptul meu… E greu de redat prin cuvinte ce simt în aceste clipe…

Mă bucur enorm de mult că toate cele trei fetiţe au depăşit problemele care le-au avut şi acum sunt bine. Bunăoară, Andreea, în acest an, a mers în clasa întâi. Noi am fost foarte fericiţi pentru ea, alături de părinţii şi buneii ei.

— Dacă ar fi să-i spuneţi o poveste, ce i-aţi spune? Dacă ar fi să scrieţi o poveste sau o carte despre Delia, cum ar fi aceasta?

— Poate pe viitor voi aşterne rânduri într-o carte, acum amintirile mă dor prea tare…

— Să revenim la cazul medical. Ce le-aţi spune azi mamelor care urmează să nască un copil. Cum să aleagă medicul? Instituţia medicală?

Fiecare dintre noi are dreptul să decidă în ce instituţie şi la ce medic va naşte. Personal, dacă aş putea întoarce timpul înapoi, aş merge acolo unde este cea mai multă experienţă şi mi-aş cere drepturile de pacient.

— Lupta familiei dvs. în justiţie a fost, presupun, nu doar o încercare de a demonstra vinovăţia cuiva, ci şi o tentativă de a oferi o lecţie altor familii, altor oameni, aflaţi în situaţie similară. Ce le-aţi spune pacienţilor nedreptăţiţi?

— Pacienţilor neîndreptăţiţi, le-aş sugera să apeleze la avocaţi profesionişti, care au experienţă în asemenea cazuri.

— A fost sau nu executată decizia CSJ?

— Decizia CSJ a fost executată.

— Ce aţi făcut cu acel un milion de lei, pe care CSJ a decis că instituţia medicală trebuie să-l acorde familiei voastre?

— Din „milionul”, care constituie 50 000 de euro, am achitat toate datoriile la bănci şi la persoane fizice, pe care le-am acumulat în toţi aceşti ani. Timp de trei ani, am împrumutat sume colosale, dar dacă m-aş întoarce înapoi, aş proceda la fel. Aş investi bani mari în aparataj medical, în intervenţii chirurgicale, în medicamente, în terapii de recuperare, în alimentaţie specială. Acum, într-un fel, sunt liniştită, pentru că am reuşit să-i oferim tot ce-i mai bun, atât cât Delia a fost în viaţă.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta GROSU